Tablou dada

chipul său parcă rupt dintr-un decor anarhist rânjeşte
din fotografia veche cu miros de mucegai şi tei.
mă preocupă visele mele decupate din ziar,
inima mea, lâng-alte sticle, zăcând cioburi pe scări
ficatul uitat printr-un bar ordinar.
în noaptea adâncă lângă felinarul negru sunt ei
şi motanii din faţa geamului tău.
bătrânul surd scrie ceva întro agendă
eminescu vechi, rămas încă printre noi.
copilul se joacă cu ultimele lui aripi,
le rupe, pe ritm şi lumin-albastră de licurici.
eu nu contenesc din a-mi aduna sinceritatea de pe jos,
cuvintele mele-ţărm pentru înotătorii pierduţi.
greşelile de azi şi de mâine
mi se citesc pe buze, în mână, pe frunte.
continui să ţin pumnul închis.
ochiul închis. adevărul e o farfurie zburătoare.
îl vezi, îţi colorează mintea,
dispare cu ecou.
faruri în noapte, scoate masca de pe faţă,
ce se ascunde sub zâmbetul nostru perfid?
o veioză, trăiri cutremurătoare întunecând ziua,
un fior rece pentru cei care mai au coloana vertebrală
la orice distanţă acută de orice urmă de corupţie şi diplomaţie.
azi nu ştiu şi mă gândesc de ce există verbul a fi
pentru că noi facem orice, dar nu suntem.
suntem prea mici pentru a fi.
însă… orice-ar fi, oricine-am fi..
nu contenesc a gândi la vorbele lui cioran
şi în faţa ochilor mei lumea
cu-n “adieu, je t'aime!” spre pământ se stinge
peste toate cadavrele care am fost
şi care vom deveni
întru eternitate.
suntem risipă de fantome.
amin