azi.

era 7 şi douăzeci, iar oraşul începea să amuţească, numărul de autobuze şi maşini scăzând considerabil. acum începeau oamenii să mai iasă, temperatura fiind numai bună de plimbări pe Republicii, în parc sau pe orice alt fel de străduţe cu case vechi şi cafenele mici cu aer parizian.

coborâsem din 34, în care era să adorm, tot privind pe fereastră, cu soarele încălzindu-mi faţa.

aveam sentimentul ăla că azi se va întâmpla ceva, vreo coincidenţă stranie, vreo întâlnire ciudată, şi acel nu-ştiu-ce de la mine din stomac m-a convins să mă opresc lângă liceul de artă, pe suprafaţa aceea cu iarbă, şi să aştept.

după un timp, mi-am dat seama că aştept degeaba. am încercat doar să nu mă mai gândesc la ce avea să urmeze, adică nimic.

stăteam şi priveam spre stradă, spre oameni, spre soarele care reuşea să coloreze cu razele lui asfaltul şi pe toţi cei care treceau în faţa ochilor mei. am ajuns în punctul în care viaţa mea e atât de monotonă şi lipsită de orice gust, că am vrut doar să asist, ca şi spectator, la vieţile celorlalţi oameni, fără să mă mai gândesc la nimic ce ţine de mine. puteam să fiu o piatră, o crenguţă din corcoduş, o bucată din sticla de la geamurile liceului. mă desprinsesem total de mine însămi.

-Aştepţi pe cineva?, mă întreabă o voce vioaie, pe care nu am anticipat-o. Era un prieten pe care nu îl întâlnesc prea des.

-Ah, nu.. pur şi simplu stau pe-aici... el mă privea mirat...

în sinea mea gândeam la alt răspuns:

-Da, aştept pe cineva care nici nu ştie că sunt aici, şi care nu o să vină niciodată. Trist, nu?

nu aş fi minţit. dar aş fi fost demnă de spitalul Eminescu. aşa că am tăcut. am zâmbit şi am schimbat alte vorbe politicoase, ca între doi oameni care nu prea mai au nimic în comun...

a plecat, şi mi-am dat seama că s-a făcut târziu, şi că în viaţă nu trebuie să aştepţi, ci să faci ceva. aşa că m-am ridicat şi m-am dus acasă. mi-am urmat doar drumul, nu?

şi în ziua în care voi fi în stare, mă voi ridica şi voi face ceva...