nopţi de demult.

cuvinte târzii alunecau de-a lungul timpanului. nu le mai prindeam. nu prindeam nimic, eram pierdută în lumi inconştiente, eram departe, eram oriunde însă nu acolo.
vorbea, vorbea în continuare, vocea îi era melodioasă, cu accente pe anumite cuvinte, mă calma, era bine să ştiu că era acolo şi că măcar cineva poate să îi facă faţă unei eu atât de tulburată în depărtarea ei de lume.
dar nimic nu reuşea să contureze toate acele cuvinte pe care le spunea. stăteam împreună, şi totuşi atât de departe. pentru că el se afla în real, eu cu mult peste. aşa că îmi permiteam să râd, să îmi suprapun vorbele peste ale lui, să îl iau de mână, să mă joc, să strig nonsensuri, să mă prefac că îl iubesc.

a ţinut mult joaca mea. dar încet, cuvintele au început să capete un sens, faptul că eu spuneam aiureli şi mă purtam aiurea îşi pierduse sensul, mă trezisem din vis. eram amândoi scufundaţi în aceeaşi realitate.
însă realitatea mea + realitatea lui = vid.
eu nu pot trăi în realitatea altora, decât atunci când o părăsesc pe a mea. când, sub o formă sau alta, îmi place să devin vulnerabilă, iar ei să îmi poarte de grijă, iar eu pot să îi iau de mână, să le zic că îi iubesc, să mă joc, iar şi iar, şi să fiu socotită ca fiind departe, . şi apoi, să o iau de la capăt.