Dileme la miezul nopţii.

Uneori, nu ştiu, nu mi se întâmplă prea des, dar îmi vine să mă ridic de-acolo, din banca mea, unde de obicei stau liniştită şi cuminte şi privesc spectacolul lor, şi să ţip, cât mai isteric şi mai tare: "Daţi-vă jos măştile ălea ipocrite de pe faţă! Încetaţi cu toată prefăcătoria asta gratuită!" Strig, strig cât mai tare cu putinţă, dar totul e doar în capul meu. Mă liniştesc şi revin cu gândurile ăstea de revoluţionară înapoi la postura mea, aceea de a nu mă coborî la anumite nivele şi de a sta în banca mea.
După câteva minute, iar îmi vine să mă ridic, şi să strig, să strig răspicat: "Ştiu că există ceva bun în voi. De ce naiba preferaţi să vă purtaţi ca nişte monştrii lipsiţi de inimă??"

Acum e acum, căci aste două lucruri care îmi vin zi de zi în minte la anumite ore ciudate se bat cap în cap. Nu ştiu ce prefer: să zică toată lumea totul pe faţă, să ne spunem ce avem de spus, să fim răi unii cu alţii, să dăm naibii "falsa diplomaţie" şi să facem un fel de "last man standing" într-o bătaie cu scaune.
Cealaltă variantă: să devenim toţi buni unii cu alţii, măcar cât putem şi chiar şi de ar fi de faţadă. Dar nu nu nu mai suport ipocrizia. De niciun fel.. Şi dacă totuşi ar fi diplomaţie în loc de ipocrizie? Dacă am învăţa să acceptăm şi pe cei care sunt altfel? Să respectăm părerile celorlalţi şi să nu mai fim răutăcioşi? Dar există diplomaţie fără ipocrizie? Nu ştiu. Şi ce e mai bine, să fim sinceri şi "true to ourselves" sau diplomaţi şi falşi? 

Poate că răspunsul zace undeva între cele două. Poate.