Atât de trecut încât nu am trecut peste // anii două mii și vreo zece
Înapoi la frici vechi și nopți nedormite. Trecând din nou printre flashback-uri, throwback-uri, black out-uri și câte mai câte.
Uneori mintea mea e un loc groaznic în care să te-ascunzi. Mai bine fugi departe, mai bine.. nu știu.
În fine, bine m-am întors la vechea eu, eram prea normală făr de frici. Eram prea fericită în ignoranța mea. Eram mult prea mult alții și mult prea puțin eu, așa că ar trebui să-mi zic un Bine-am revenit printre noi.
O să fie amuzant când voi reciti din nou cărțile lui Cioran și voi asculta pe repeat Atlas Sound și Hammock și K's Choice. Când mă voi reîndrăgosti de băiatul arogant și idiot de mai sus și voi petrece timp la mine pe bloc cu căștile în urechi. Când voi relua plimbările mele nocturne prin zăpadă, prin parcul gol, la ora 22 și ceva și voi fredona melodia de la Iron and Wine și pe cea de la James Vincent McMorrow, care știu prea bine de cine o să îmi aducă aminte, cu șoapte mult prea nostalgice și triste. Și voi plânge, și va fi un plâns din ăla de fericire și de regăsire și de frică de mine, un plâns din ăla când te simți atât de ușurat că te-ai întâlnit cu cineva drag de departe, după 10 ani în care ai crezut c-a dispărut. Așa o să arate reîntâlnirea mea cu mine.
O să scriu din nou. O să scriu mult. O să scriu poezii și dialoguri pe care le port de mult în creier, dar care fără oareșce supărare nu au să iasă la iveală. Nu poți scrie multe când ești fericit. Nici atunci când totul merge bine. Undeva trebuie să existe o emoție negativă care să declanșeze momente lungi și lucide de sinceritate.
În fine, regăsirea mea a început acum câteva zile. Și m-a luat pe nepregătite. Un sentiment cunoscut, un flashback, o melodie. Poeziile mele din liceu. Nesomnul. Toate semnele sunt acolo. Și nu mă dau înapoi. Nu mă trag pe fund. Mi-e dor de mine de atunci, încă nu devenisem un roboțel programat de corporație. Încă aveam timp pentru mine și pentru mintea mea. Cred totuși că ar fi cazul să-mi fac timp din nou. Cred că am nevoie de asta.
Aștept să mă duc la Brașov și să-mi reiau vechile obiceiuri. Să mă redescopăr pe mine de-acum prin ceea ce am fost și am simțit cândva. O să fie puțin dureros și puțin trist dar chiar simt că am puțin nevoie de asta, pentru că m-am cam pierdut undeva pe drum.
Azi am să încep cu melodia asta, care îmi amintește de o noapte pe care, în mod paradoxal, nu o țin minte în totalitate, dar a cărui sentiment rămâne viu mult timp după ea, cândva la final de 2011.
Mă fascinau tare mult versurile astea: When I woke I was alive in sombody's room/ I felt life and love and hope infested my bones.
Când am ascultat piesa pentru prima dată, am știut că descrie cel mai bine tot ce am simțit atunci. Versurile alea m-au umplut brusc cu o fericire pe care o simt și acum. Sensul melodiei, în mare, nu l-am deslușit niciodată. Nici măcar nu am încercat. Am vrut să o reduc la două versuri care mă fac fericită și cam atât.
"Apasă play și gândește-te la mine." Haha.
Uneori mintea mea e un loc groaznic în care să te-ascunzi. Mai bine fugi departe, mai bine.. nu știu.
În fine, bine m-am întors la vechea eu, eram prea normală făr de frici. Eram prea fericită în ignoranța mea. Eram mult prea mult alții și mult prea puțin eu, așa că ar trebui să-mi zic un Bine-am revenit printre noi.
O să fie amuzant când voi reciti din nou cărțile lui Cioran și voi asculta pe repeat Atlas Sound și Hammock și K's Choice. Când mă voi reîndrăgosti de băiatul arogant și idiot de mai sus și voi petrece timp la mine pe bloc cu căștile în urechi. Când voi relua plimbările mele nocturne prin zăpadă, prin parcul gol, la ora 22 și ceva și voi fredona melodia de la Iron and Wine și pe cea de la James Vincent McMorrow, care știu prea bine de cine o să îmi aducă aminte, cu șoapte mult prea nostalgice și triste. Și voi plânge, și va fi un plâns din ăla de fericire și de regăsire și de frică de mine, un plâns din ăla când te simți atât de ușurat că te-ai întâlnit cu cineva drag de departe, după 10 ani în care ai crezut c-a dispărut. Așa o să arate reîntâlnirea mea cu mine.
O să scriu din nou. O să scriu mult. O să scriu poezii și dialoguri pe care le port de mult în creier, dar care fără oareșce supărare nu au să iasă la iveală. Nu poți scrie multe când ești fericit. Nici atunci când totul merge bine. Undeva trebuie să existe o emoție negativă care să declanșeze momente lungi și lucide de sinceritate.
În fine, regăsirea mea a început acum câteva zile. Și m-a luat pe nepregătite. Un sentiment cunoscut, un flashback, o melodie. Poeziile mele din liceu. Nesomnul. Toate semnele sunt acolo. Și nu mă dau înapoi. Nu mă trag pe fund. Mi-e dor de mine de atunci, încă nu devenisem un roboțel programat de corporație. Încă aveam timp pentru mine și pentru mintea mea. Cred totuși că ar fi cazul să-mi fac timp din nou. Cred că am nevoie de asta.
Aștept să mă duc la Brașov și să-mi reiau vechile obiceiuri. Să mă redescopăr pe mine de-acum prin ceea ce am fost și am simțit cândva. O să fie puțin dureros și puțin trist dar chiar simt că am puțin nevoie de asta, pentru că m-am cam pierdut undeva pe drum.
Azi am să încep cu melodia asta, care îmi amintește de o noapte pe care, în mod paradoxal, nu o țin minte în totalitate, dar a cărui sentiment rămâne viu mult timp după ea, cândva la final de 2011.
Mă fascinau tare mult versurile astea: When I woke I was alive in sombody's room/ I felt life and love and hope infested my bones.
Când am ascultat piesa pentru prima dată, am știut că descrie cel mai bine tot ce am simțit atunci. Versurile alea m-au umplut brusc cu o fericire pe care o simt și acum. Sensul melodiei, în mare, nu l-am deslușit niciodată. Nici măcar nu am încercat. Am vrut să o reduc la două versuri care mă fac fericită și cam atât.
"Apasă play și gândește-te la mine." Haha.
Comentarii
Trimiteți un comentariu