scenariu întunecat

unde mi-e viaţa?!?, te întrebam, plină de furie,
zbierând, plângând şi dând din picioare
am conchis, într-una din zilele impare, că nu ştiu nu e un răspuns.
scoate mâinile din buzunare şi vorbeşte, uite-te în ochii mei
te încolţesc, vezi, în singurul colţ neatins din casa asta fără sens
cu geamuri şi vise şi nopţi fără sens
dar ce contează casa asta?
dă-mi viaţa n-apoi nemernicule unde e viaţa mea te întreb
cuţitul plânge şi el în buzunar
l-am dresat pe sentiment şi ce simt eu lui i se transmite
lamă amărâtă. lamă tristă pentru mine ar sfâşâia carne vie
ar tăia şi ar ciopârţi orice fiinţă ce-mi face rău.
tremur, am învăţat să îmi fie frică,
a fost prima lecţiece-o spun pe de rost de când mă ştiu
dar .. e bine că acum tremuri mai tare ca mine
vreau doar răspunsul, fără nu ştiu
şi o să te scap, o să te scap pe vecie
îmi vreau viaţa-napoi! nemernicule
îmi vreau doar viaţa înapoi!

cu voce palidă şopteşti ce spun ei
limbajul lor nemernic, nu ştiu ce-i cu el, nu ştiu nimic
sunt analfabetă în lumea aia de neconceput
unde blocurile-s cenuşii iar noaptea iau lumina, iadul
nu a fost acolo nimeni care să mă-nveţe,
să tragă de mine să-mi zică„în viaţă trebuie să fii dur, să fii rău”
lecţia întunericului.
şi-acum cerşesc bună-credinţă, sunt o fiară demnă de milă
nici măcar om nu mai pot fi
rămăşiţe putrezite din ce am fost, le privesc la ei în grădină
din mine nu mai e suflet, doar piele, carne şi os
aştept aştept aştept o soluţie să-mi treacă prin minte
scot cuţitul, atunci, şi îl trec prin tine
nemernicule, îmi vreau viaţa-napoi
te întreb – nici aici nici acum nu te doare
rămâi un om josnic pân la final?
şi cu voce sfârşită, înainte să îmi dai înapoi ce îmi aparţine
întrebi. aia e luna? poate, îţi răspund
te loveşti de pământ. fug, îmi salvez viaţa.