într-o bună zi...

aş fi vrut să îi spun tot, tot ce cred, tot ce simt, tot ce mă face să mă pierd atunci când este lângă mine, tot ceea ce mă frământă atunci când nu este aici.
dar de cuvintele mele s-a ales praful. s-au pierdut într-un infinit al literelor pe care nu le voi pronunţa niciodată, şi, mai apoi într-un tumult de regrete pentru că am făcut ce mi-a dictat creierul, nu inima.
însă a-mi deschide sufletul din nou, după ce am mai făcut-o în ziua aia tristă de toamnă, nu mai am curaj, şi nu cred că voi mai avea vreodată. da, asta e, sunt un om care şi-a închis în sine visele, dorinţele, emoţiile, nervii, stările, sentimentele. ziua aia m-a golit pe dinăuntru, şi sper doar la o zi în care nu îmi va mai fi frică să vorbesc despre tot zbuciumul din constelaţia mea interioară.