Ăsta se vrea a fi un post de "La mulţi ani!!!" pentru draga şi scumpa mea prietenă Mădă, care azi a împlinit 19 ani de existenţă pe asta planet, cum îmi place să spun:).
Da, cred că i-am zis deja de o mie de ori azi că mi se pare incredibil că ne ştim de atâţia ani, că am trecut prin atâtea lucruri foarte faine împreună, dar şi prin momente mai grele(prietenii trebuie să împartă şi răul, nu numai binele).
Eram în clasa a treia, era iarnă, frig şi întuneric şi construiam un om de zăpadă la mine în faţa blocului. Aşa a început totul. Greşit!
Începutul a fost cu mulţi ani în urmă, când bunicile noastre ieşeau cu noi la plimbare în acele zile însorite şi liniştite. Să fi avut eu vreo 3 ani şi Mădă 4... O numeam Veronica, din cauza celor două codiţe drăguţe, şi ce îmi mai aduc aminte e că nu vroia să îmi dea biscuiţi :))
Dar da, tot zilele acelea de iarnă sunt începutul adevăratei prietenii. Nu cred că am să uit niciodată parcarea, terenul, chioşcu Titus, Cetatea, râsetele, concursul de biciclete, maşinuţele din morcovi şi cartofi, avioanele din hârtie, serile la scunsea, party-ul din garaj, şi restul party-urilor, serile mega-tari din 24 decembrie când mergeam la colindat, schimburile de shoesi când mergeam pe Cranţa, fotbalul, X şi 0 pe blocuri şi apoi curăţenie, zmeura lu doamna Gaiţă, toate poreclele şi inventivitatea şi începutul erei poetice şi mai târziu vise, inimi frânte, lacrimi, speranţe, stânca noastră şi toate acele dorinţe, mesajele de la 2 noaptea, orele de poveşti în parcare pe maşinuţa aia veche, locul de sub balconul lui Paul pe care şi acum mai e desenată o spânzurătoare(cred că are vreo 6 ani), sub care scrie Renaissance, sunt prea multe lucruri şi ăstea toate încă nu sunt nimic din tot ce a fost.
Dar vorba vine, ce a fost, a fost. Am crescut, nu îmi vine să cred. Toţi suntem aşa mari, nu îmi vine să cred că suntem puştii ăia care alergam pe lângă blocuri. Deja pe unii din noi i-am privit luându-şi carnetul, bacul, apoi gonind pe propria autostradă. Unii s-au dus mai departe, peste Ocean, alţii au rămas în ţară. Mă
întreb unde o să ne împrăştiem, şi cât timp o să mai vorbim până să ne uităm. Distanţa nu apropie, din păcate, şi mi-e frică de despărţiri. Mi-e foarte frică...
Nu mai pot să zic "Rămas-bun". Nu mai pot să stau pe bloc, singură, şi să mă întristez din cauza tuturor celor care pleacă.
Într-o bună zi, însă, ştiu că o să ne revedem cu toţii.
O să fie iarnă şi frig, întuneric, şi niciun om de zăpadă în faţa blocului...
Da, cred că i-am zis deja de o mie de ori azi că mi se pare incredibil că ne ştim de atâţia ani, că am trecut prin atâtea lucruri foarte faine împreună, dar şi prin momente mai grele(prietenii trebuie să împartă şi răul, nu numai binele).
Eram în clasa a treia, era iarnă, frig şi întuneric şi construiam un om de zăpadă la mine în faţa blocului. Aşa a început totul. Greşit!
Începutul a fost cu mulţi ani în urmă, când bunicile noastre ieşeau cu noi la plimbare în acele zile însorite şi liniştite. Să fi avut eu vreo 3 ani şi Mădă 4... O numeam Veronica, din cauza celor două codiţe drăguţe, şi ce îmi mai aduc aminte e că nu vroia să îmi dea biscuiţi :))
Dar da, tot zilele acelea de iarnă sunt începutul adevăratei prietenii. Nu cred că am să uit niciodată parcarea, terenul, chioşcu Titus, Cetatea, râsetele, concursul de biciclete, maşinuţele din morcovi şi cartofi, avioanele din hârtie, serile la scunsea, party-ul din garaj, şi restul party-urilor, serile mega-tari din 24 decembrie când mergeam la colindat, schimburile de shoesi când mergeam pe Cranţa, fotbalul, X şi 0 pe blocuri şi apoi curăţenie, zmeura lu doamna Gaiţă, toate poreclele şi inventivitatea şi începutul erei poetice şi mai târziu vise, inimi frânte, lacrimi, speranţe, stânca noastră şi toate acele dorinţe, mesajele de la 2 noaptea, orele de poveşti în parcare pe maşinuţa aia veche, locul de sub balconul lui Paul pe care şi acum mai e desenată o spânzurătoare(cred că are vreo 6 ani), sub care scrie Renaissance, sunt prea multe lucruri şi ăstea toate încă nu sunt nimic din tot ce a fost.
Dar vorba vine, ce a fost, a fost. Am crescut, nu îmi vine să cred. Toţi suntem aşa mari, nu îmi vine să cred că suntem puştii ăia care alergam pe lângă blocuri. Deja pe unii din noi i-am privit luându-şi carnetul, bacul, apoi gonind pe propria autostradă. Unii s-au dus mai departe, peste Ocean, alţii au rămas în ţară. Mă
întreb unde o să ne împrăştiem, şi cât timp o să mai vorbim până să ne uităm. Distanţa nu apropie, din păcate, şi mi-e frică de despărţiri. Mi-e foarte frică...
Nu mai pot să zic "Rămas-bun". Nu mai pot să stau pe bloc, singură, şi să mă întristez din cauza tuturor celor care pleacă.
Într-o bună zi, însă, ştiu că o să ne revedem cu toţii.
O să fie iarnă şi frig, întuneric, şi niciun om de zăpadă în faţa blocului...
Comentarii
Trimiteți un comentariu