Soare, fă-mă să zâmbesc!

Soarele era aplecat deasupra blocului, la fel ca în toate zilele alea mult aşteptate de căldură din fiecare an.

Deşi a trecut ceva timp de când stau şi îl urmăresc de pe geamul camerei, să tot fie vreo doişpe ani de atunci, mi se pare uneori că totul e la fel, că nimic nu s-a schimbat, că timpul a stat in loc ani de-a rândul pentru blocurile astea care înconjoară parcarea. Soarele are acelaşi fel de a răsări, acelaşi fel de a crea nostalgie, acelaşi fel de a apune peste turnurile astea de piatra în al căror interior se ascund atâtea poveşti, atâta zbucium, atâta viaţă. Şi când mă gândesc din perspectiva vietăţilor care se ascund în spatele perdelelor, atunci de-abia încep să realizez cu adevărat cât de multe s-au schimbat şi câte se vor mai schimba de-acum încolo… şi de câte ori soarele va trebui să răsară şi să apună în exact acelaşi mod, ca să ne facă să ne uitam încă o dată în spate, la ce am lăsat în urmă?

Ce o fi mai dureros însa, ce a trecut sau ce va veni? Dar cum va fi ziua în care va trebui să realizăm că nu mai avem viitor, ci doar un trecut, că asta e tot ceea ce ne-a ramas dupa atâtea răsărituri şi atâtea apusuri?

Nu mă mai întreb. Las timpul să treacă, lucrurile să treaca, oamenii, şi eu cu ei şi cu timpul, şi mă bucur că şi azi soarele şi-a răsturnat razele peste blocurile şi parcarea spre care privesc zi de zi, şi peste oraşul pe care nu îl mai văd de o vreme pentru că înspre partea aia o perdea imensă îmi acoperă toată priveliştea…

Dar ea e ea, şi-i fata nimanui… şi azi îi zâmbeşte soarelui…