Nu mai ştiu. Întuneric.

"Durerea conştiinţei încetă şi el merse înainte repede prin străzile întunecoase. Erau atâtea dale de piatră pe trotuarul acestei străzi şi atâtea străzi în acest oraş şi atâtea oraşe în lume. Dar veşnicia nu se sfârşea niciodată."
Mă simt ca Stephen Dedalus, eroul lui Joyce...

Parcul, noaptea.
Aceeaşi bancă mă aşteaptă. Aceeaşi eu cu genunchii strânşi la piept.
Singurătate. Clipe în care te cauţi, clipe în care meditezi, te uiţi la stele şi zâmbeşti. Clipe în care ai atâtea întrebări şi niciun răspuns, şi clipe în care îţi dai seama că nu merită să te frămânţi. Pentru nimic.
Oameni, pe lângă tine, vin şi pleacă. Unii nici nu se mai uită înapoi, merg înspre Apus, se pierd în zare. Alţii calcă cu furie pe tot ce a fost. Unii întreabă, alţii dau explicaţii. Unii nici măcar nu au aflat ce vor.
Nici nu mai ştiu ce mai ştiu, şi dacă vreodată o să mai ştiu ceva... prin creierul meu aleargă nebune atâtea gânduri. Confuzie. Întrebări. Răspunsuri.
Ajunge. Acum somn.