Prizonierii nefericirii

Încercam să uit, dar nu puteam, nu puteam, o doamne cât mi-aş fi dorit să pot. Imaginea aia se lipise în creierul meu ca un post-it, se înfipsese acolo şi nimeni nu venea să o ia, să o mototolească şi să o arunce, sau măcar să o înlocuiască cu o alta. Mă tot uitam pe drum, aşteptam ca cineva să pătrundă la mine pe o pânză ţesută de un păianjen, un fir fragil, trecut prin broasca de la uşă. Drumul era gol, şi mereu priveam în toate părţile, aşteptând – să treacă timpul, poate? Să păşească cineva, venind din spate, şi să îmi zică doar „Am venit să îţi schimb viaţa.”

Dar nu.

Ochii ăia mă urmăreau peste tot, zâmbetul ăla mă urmărea peste tot, mă simţeam ca o criminală, aveam conştiinţa încărcată şi mă întreb de ce. Poate pentru că nu am făcut nimic la timpul potrivit?

Denunţă-mă! Sună la poliţie, şi spune-le că te urmăresc şi că am comis una dintre cele mai mari infracţiuni, iubindu-te. Spune-le să mă închidă pe viaţă, să mă bată, să încerce să te scoată din capul meu, probabil mă voi lecui într-un final. Poate, cândva, am să strâng din dinţi şi am să le spun că tu ai fost primul, tu m-ai provocat, tu mi-ai furat inima, şi poate într-o zi o să împărţim aceeaşi celulă împuţită a nefericirii şi se va face dreptate. Măcar atunci o să privim, printre gratii, împreună, acelaşi apus, şobolanii o să alerge la picioarele noastre şi noi, desculţi şi speriaţi, ne vom privi şi ne vom da seama că greşelile târzii nu duc la nimic. Ne vom ispăşi pedepsele şi, mai târziu, vom simţi pe buze gustul libertăţii, dar vom fi prea obosiţi, prea îmbătrâniţi şi prea murdari ca să o luăm de la-nceput...