Ceva ce ar fi trebuit să postez în decembrie, dar niciodată nu e prea târziu!
Pentru a mia oară încerc să îmi adun gândurile, să le pun pe o hârtie, însă mi-e greu, nu ştiu de ce, dar mi-e greu.
Am atâtea întrebări pentru mine însămi, atâtea lucruri îmi circulă la ora asta prin creier. Sunt atâtea chestii care mi se întâmplă; atâtea cuvinte afurisite care mi se spun. Şi nu mai înţeleg nimic din nimic.
Nu am crezut că în adolescenţă ajungi să îţi pui întrebarea “Cine sunt eu?”, ca în toate filmele ălea americane cu şi despre adolescenţi tâmpiţi. Dar acum stau şi mă întreb, aşa, în cel mai serios mod, ce naiba se întâmplă cu mine, cine sunt, ce vreau de la viaţă,…
Mi s-a zis că ţin prea multe lucruri în mine şi că par mereu foarte veselă, chiar dacă deseori nu sunt absolut deloc aşa; râd, dar nu cu râsul meu, şi zâmbetul meu ascunde şiroaie de lacrimi.
Mi s-a mai zis că pot să mă modelez după orice şi că nu zic NU nimănui când are nevoie cineva de mine, şi că la mine mă gândesc mult prea puţin. Şi că aş putea să mai dau dracului unele persoane de care nu am chef. Şi că ar trebui să ştiu că şi eu am dreptul să fiu tristă, şi nervoasă… ah, şi că blogul meu, spre deosebire de mine, e foarte depresiv, deseori, şi că nu sunt de recunoscut în acele rânduri.
Poate că aşa e, renunţ la multe pentru alţii, dar, într-un fel, asta mă face fericită, să îi văd pe alţii fericiţi. Dacă tot fac compromisuri, măcar cu o mică fericire să mă aleg. E un sentiment frumos atunci când ştii că ai putut fi de folos pentru cineva care are nevoie de ajutorul tău, situaţia se schimbă însă atunci când lumea profită de tine şi de tot binele pe care i-l poţi oferi.
Şi totuşi, aţi privit vreodată ochii persoanei căreia i-aţi dăruit ajutorul vostru? Luminiţa aceea, un banal “mulţumesc” şi un zâmbet pe buze sunt o răsplată care mă va motiva mereu în a ajuta, a face o bucurie.
Un alt punct care mi s-a reproşat este veselia mea exterioară şi ce ascunde ea de fapt. Aici am câteva cuvinte de spus, nu neapărat în apărarea mea, însă…
Ca un prim lucru, închideţi ochii şi imaginaţi-vă 6 miliarde de oameni care “îşi exprimă starea proastă în care se află”. Probabil că după câteva secunde i-aţi deschis, pentru că nu aţi mai suportat o asemenea imagine dură.
Acum mi-a venit în cap un citat de-al lui Cioran care susţine afirmaţia mea: “Ce-ar fi dacă în expresie s-ar obiectiva întreg chinul interior? Am mai putea sta de vorbă între noi? N-ar trebui să vorbim atunci cu mâinile pe faţă? Viaţa ar fi realmente imposibilă dacă tot ce avem noi ca infinit de simţire ar fi exprimabil în liniile feţei. Nimeni n-ar mai îndrăzni să se privească în oglindă, căci o imagine grotescă şi tragică în acelaşi timp ar amesteca în contururile fizionomiei pete şi dungi de sânge, răni care nu pot fi închise şi şiroaie de lacrimi care nu pot fi stăpânite.” Ar mai exista noţiunea de frumos pentru cineva? Dar linişte, pace, iubire,… ? Răutatea, invidia, cearta, ura, resentimentele – o planetă acaparată de rău. Din tot pământul s-ar alege praful. Pe jos am călca doar pe bucăţi sfărâmate de inimi, fiecare cuvânt ar cauza doar lacrimi şi durere. De aceea e bine, uneori, să păstrăm unele lucruri pentru noi, să le măcinăm în singurătate, până când se fac mai mici şi îşi pierd mai mult din importanţă, apoi devin doar o parte nesemnificativă din noi.
Eu nu zâmbesc pentru a mă ascunde de mine, ci ca să le ofer şi celorlalţi din jurul meu un pic de… zâmbet.
Eram odată într-un loc(nu contează unde) cu nişte persoane(nu contează cine) şi, la un moment dat, vine o altă persoană neagreată de grupul în care eram. Poate nici eu nu prea “agream” acea persoană, însă, mai târziu, în ziua aceea, m-am întrebat dacă ceea ce fac este un lucru corect; nu am un motiv să urăsc acea persoană, şi nu e bine să fac asta doar ca să fiu ca restul. Nu poţi judeca pe nimeni după aparenţe, nici măcar atunci când ai impresia că ştii ce se află în spatele lor. Persoana respectivă a trecut pe lângă mine, şi, pentru o primă dată, privirile ni s-au întâlnit, şi, privind-o în ochi, am zâmbit, normal, poate cu un pic de remuşcare pentru comportamentul meu. Nu a fost un zâmbet forţat sau prefăcut. A fost un zâmbet din suflet. Surpriza mea a fost, însă, că zâmbetul mi-a fost întors: un zâmbet cald şi sincer, care nu cerea nimic, nu ascundea nimic.
La lucruri frumoase duc zâmbetele...
Şi oamenii îmi reproşează că zâmbesc prea mult... Dar dacă eu găsesc puterea asta, după tot ceea ce se întâmplă cu mine, înseamnă că nu e dracul aşa de negru. Şi, în plus, stau uneori să măsor importanţa problemelor mele cu gravitatea problemelor altor persoane. Poate că ceea ce zic va suna a clişeu, însă: există oameni care au adevărate probleme; acei oameni pentru care fiecare zi nu e decât un alt chin, acei oameni pentru care ziua de mâine nu sună a viitor, ci a sfârşit. E trist şi din păcate foarte adevărat. Sună dur.
Dar dacă pentru o clipă am deschide toţi ochii la tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru? Trebuie să ai darul imaginaţiei negative ca să îţi poţi da seama CU ADEVĂRAT de absolut TOT RĂUL care există.
Ce trăim mulţi dintre noi nu e un RĂU. E un VIS. Şi asta pentru că sunt 1000 de motive pentru care ai putea fi fericit şi încă 1000 pentru a încerca să îi faci şi pe ceilalţi fericiţi. Mi-e ruşine de toate lucrurile nesemnificative ăstea pentru care mă consum, zi de zi. Mi-e ruşine de motivele pentru care plâng. Ce se întâmplă zi de zi este doar o măruntă parte dintr-un NIMIC universal. Suntem oameni mici cu probleme mărunte. Tot ce ni se întâmplă face parte din viaţa noastră măruntă şi e aici ca să ne dea o lecţie.
Fiind un om mic cu probleme mici o să zâmbesc. Am motive să o fac. Şi voi trebuie să zâmbiţi, pentru că aveţi motive, nu puteţi spune nu, eu ştiu asta.
Aţi privit vreodată câte lucruri frumoase se află în jurul vostru? V-aţi plimbat vreodată iarna pe străduţe împodobite, printre lumini şi fulgi de nea? Sau primăvara, pe alei cu pomi înfloriţi, când soarele vă surâdea pe faţă? Este incredibil uneori cât de fericit te poate face un lucru aşa de mărunt. Uneori, privind în perspectivă, îmi dau seama că tot ceea ce ţine de existenţa noastră e frumos şi surprinzător. Din păcate, de cele mai multe ori, noi nu realizăm asta. Poate dacă am gândi uneori şi cu inima şi cu zâmbetul, de asemenea şi cu ochii, am putea să realizăm.
Oamenii sunt şi ei frumoşi. Norocul meu e că în anii de până acum am întâlnit o mulţime de astfel de oameni care mi-au demonstrat ceea ce înseamnă frumuseţe şi in- şi exterioară.
Am avut şansa, în scurta mea viaţă de până acum, să dau de tot felul de oameni. Am învăţat că fiecare e special în modul lui, dar că, uneori, ia mai mult timp până ajungi la „miez”. Unele persoane nu se lasă descoperite aşa de uşor, şi după multe încercări în care nu ai găsit nimic bun, „comoara”, renunţi. Şi eu am renunţat, în privinţa unora. Şi alţii au renunţat în ceea ce mă priveşte. Ceea ce e bine de ştiut însă e că trebuie încercat.
Se mai întâmplă uneori să pui o etichetă pe fruntea cuiva, e o greşeală mare, şi e foarte nedrept.
Aparenţele înşeală, de foarte multe ori. Iată că am ajuns şi la tema blogului meu.:) Aparenţe şi esenţe. Asta e cheia. Condamni, când nu cunoşti, şi îţi formezi totuşi o părere falsă. Te auto-condamni la necunoaştere, nu ai dat şansa unor oameni să arate cine sunt cu adevărat şi nu ai ştiut ce vei fi putut găsi.
În fine, tot bla bla-ul ăsta se reduce la două scurte concluzii: „Zâmbeşte, mâine poate fi mai rău!” şi „Întotdeauna găseşti uşor ceea ce nu cauţi, iar ceea ce cauţi găseşti abia în ultimul loc în care poţi căuta.”
Am atâtea întrebări pentru mine însămi, atâtea lucruri îmi circulă la ora asta prin creier. Sunt atâtea chestii care mi se întâmplă; atâtea cuvinte afurisite care mi se spun. Şi nu mai înţeleg nimic din nimic.
Nu am crezut că în adolescenţă ajungi să îţi pui întrebarea “Cine sunt eu?”, ca în toate filmele ălea americane cu şi despre adolescenţi tâmpiţi. Dar acum stau şi mă întreb, aşa, în cel mai serios mod, ce naiba se întâmplă cu mine, cine sunt, ce vreau de la viaţă,…
Mi s-a zis că ţin prea multe lucruri în mine şi că par mereu foarte veselă, chiar dacă deseori nu sunt absolut deloc aşa; râd, dar nu cu râsul meu, şi zâmbetul meu ascunde şiroaie de lacrimi.
Mi s-a mai zis că pot să mă modelez după orice şi că nu zic NU nimănui când are nevoie cineva de mine, şi că la mine mă gândesc mult prea puţin. Şi că aş putea să mai dau dracului unele persoane de care nu am chef. Şi că ar trebui să ştiu că şi eu am dreptul să fiu tristă, şi nervoasă… ah, şi că blogul meu, spre deosebire de mine, e foarte depresiv, deseori, şi că nu sunt de recunoscut în acele rânduri.
Poate că aşa e, renunţ la multe pentru alţii, dar, într-un fel, asta mă face fericită, să îi văd pe alţii fericiţi. Dacă tot fac compromisuri, măcar cu o mică fericire să mă aleg. E un sentiment frumos atunci când ştii că ai putut fi de folos pentru cineva care are nevoie de ajutorul tău, situaţia se schimbă însă atunci când lumea profită de tine şi de tot binele pe care i-l poţi oferi.
Şi totuşi, aţi privit vreodată ochii persoanei căreia i-aţi dăruit ajutorul vostru? Luminiţa aceea, un banal “mulţumesc” şi un zâmbet pe buze sunt o răsplată care mă va motiva mereu în a ajuta, a face o bucurie.
Un alt punct care mi s-a reproşat este veselia mea exterioară şi ce ascunde ea de fapt. Aici am câteva cuvinte de spus, nu neapărat în apărarea mea, însă…
Ca un prim lucru, închideţi ochii şi imaginaţi-vă 6 miliarde de oameni care “îşi exprimă starea proastă în care se află”. Probabil că după câteva secunde i-aţi deschis, pentru că nu aţi mai suportat o asemenea imagine dură.
Acum mi-a venit în cap un citat de-al lui Cioran care susţine afirmaţia mea: “Ce-ar fi dacă în expresie s-ar obiectiva întreg chinul interior? Am mai putea sta de vorbă între noi? N-ar trebui să vorbim atunci cu mâinile pe faţă? Viaţa ar fi realmente imposibilă dacă tot ce avem noi ca infinit de simţire ar fi exprimabil în liniile feţei. Nimeni n-ar mai îndrăzni să se privească în oglindă, căci o imagine grotescă şi tragică în acelaşi timp ar amesteca în contururile fizionomiei pete şi dungi de sânge, răni care nu pot fi închise şi şiroaie de lacrimi care nu pot fi stăpânite.” Ar mai exista noţiunea de frumos pentru cineva? Dar linişte, pace, iubire,… ? Răutatea, invidia, cearta, ura, resentimentele – o planetă acaparată de rău. Din tot pământul s-ar alege praful. Pe jos am călca doar pe bucăţi sfărâmate de inimi, fiecare cuvânt ar cauza doar lacrimi şi durere. De aceea e bine, uneori, să păstrăm unele lucruri pentru noi, să le măcinăm în singurătate, până când se fac mai mici şi îşi pierd mai mult din importanţă, apoi devin doar o parte nesemnificativă din noi.
Eu nu zâmbesc pentru a mă ascunde de mine, ci ca să le ofer şi celorlalţi din jurul meu un pic de… zâmbet.
Eram odată într-un loc(nu contează unde) cu nişte persoane(nu contează cine) şi, la un moment dat, vine o altă persoană neagreată de grupul în care eram. Poate nici eu nu prea “agream” acea persoană, însă, mai târziu, în ziua aceea, m-am întrebat dacă ceea ce fac este un lucru corect; nu am un motiv să urăsc acea persoană, şi nu e bine să fac asta doar ca să fiu ca restul. Nu poţi judeca pe nimeni după aparenţe, nici măcar atunci când ai impresia că ştii ce se află în spatele lor. Persoana respectivă a trecut pe lângă mine, şi, pentru o primă dată, privirile ni s-au întâlnit, şi, privind-o în ochi, am zâmbit, normal, poate cu un pic de remuşcare pentru comportamentul meu. Nu a fost un zâmbet forţat sau prefăcut. A fost un zâmbet din suflet. Surpriza mea a fost, însă, că zâmbetul mi-a fost întors: un zâmbet cald şi sincer, care nu cerea nimic, nu ascundea nimic.
La lucruri frumoase duc zâmbetele...
Şi oamenii îmi reproşează că zâmbesc prea mult... Dar dacă eu găsesc puterea asta, după tot ceea ce se întâmplă cu mine, înseamnă că nu e dracul aşa de negru. Şi, în plus, stau uneori să măsor importanţa problemelor mele cu gravitatea problemelor altor persoane. Poate că ceea ce zic va suna a clişeu, însă: există oameni care au adevărate probleme; acei oameni pentru care fiecare zi nu e decât un alt chin, acei oameni pentru care ziua de mâine nu sună a viitor, ci a sfârşit. E trist şi din păcate foarte adevărat. Sună dur.
Dar dacă pentru o clipă am deschide toţi ochii la tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru? Trebuie să ai darul imaginaţiei negative ca să îţi poţi da seama CU ADEVĂRAT de absolut TOT RĂUL care există.
Ce trăim mulţi dintre noi nu e un RĂU. E un VIS. Şi asta pentru că sunt 1000 de motive pentru care ai putea fi fericit şi încă 1000 pentru a încerca să îi faci şi pe ceilalţi fericiţi. Mi-e ruşine de toate lucrurile nesemnificative ăstea pentru care mă consum, zi de zi. Mi-e ruşine de motivele pentru care plâng. Ce se întâmplă zi de zi este doar o măruntă parte dintr-un NIMIC universal. Suntem oameni mici cu probleme mărunte. Tot ce ni se întâmplă face parte din viaţa noastră măruntă şi e aici ca să ne dea o lecţie.
Fiind un om mic cu probleme mici o să zâmbesc. Am motive să o fac. Şi voi trebuie să zâmbiţi, pentru că aveţi motive, nu puteţi spune nu, eu ştiu asta.
Aţi privit vreodată câte lucruri frumoase se află în jurul vostru? V-aţi plimbat vreodată iarna pe străduţe împodobite, printre lumini şi fulgi de nea? Sau primăvara, pe alei cu pomi înfloriţi, când soarele vă surâdea pe faţă? Este incredibil uneori cât de fericit te poate face un lucru aşa de mărunt. Uneori, privind în perspectivă, îmi dau seama că tot ceea ce ţine de existenţa noastră e frumos şi surprinzător. Din păcate, de cele mai multe ori, noi nu realizăm asta. Poate dacă am gândi uneori şi cu inima şi cu zâmbetul, de asemenea şi cu ochii, am putea să realizăm.
Oamenii sunt şi ei frumoşi. Norocul meu e că în anii de până acum am întâlnit o mulţime de astfel de oameni care mi-au demonstrat ceea ce înseamnă frumuseţe şi in- şi exterioară.
Am avut şansa, în scurta mea viaţă de până acum, să dau de tot felul de oameni. Am învăţat că fiecare e special în modul lui, dar că, uneori, ia mai mult timp până ajungi la „miez”. Unele persoane nu se lasă descoperite aşa de uşor, şi după multe încercări în care nu ai găsit nimic bun, „comoara”, renunţi. Şi eu am renunţat, în privinţa unora. Şi alţii au renunţat în ceea ce mă priveşte. Ceea ce e bine de ştiut însă e că trebuie încercat.
Se mai întâmplă uneori să pui o etichetă pe fruntea cuiva, e o greşeală mare, şi e foarte nedrept.
Aparenţele înşeală, de foarte multe ori. Iată că am ajuns şi la tema blogului meu.:) Aparenţe şi esenţe. Asta e cheia. Condamni, când nu cunoşti, şi îţi formezi totuşi o părere falsă. Te auto-condamni la necunoaştere, nu ai dat şansa unor oameni să arate cine sunt cu adevărat şi nu ai ştiut ce vei fi putut găsi.
În fine, tot bla bla-ul ăsta se reduce la două scurte concluzii: „Zâmbeşte, mâine poate fi mai rău!” şi „Întotdeauna găseşti uşor ceea ce nu cauţi, iar ceea ce cauţi găseşti abia în ultimul loc în care poţi căuta.”
Comentarii
Trimiteți un comentariu