Când magia se stinge

Era el, fiu de Lună
şi raze de soare-ngenuncheau pe cioburi
în faţa sa.
Tot era pătruns de o lumină
chiar dacă întunericul îl caracteriza.
Umbrele îi ascundeau ochii
însa zambetul îi era dezgolit, desculţ.
Zâmbetul haosului însuşi.
(ar fi putut face reclamă la colgate
dar avea un zâmbet mult prea incredibil
ca să se coboare atât de jos ).

în afară de ce vedeam
şi ce nu vedeam
el era un întreg invizibil,
lichid, aer, solid,
dar nu puteai să realizezi.
Aşa ca timpul,
ceva ce se scurge,
ceva ce durează, dar e efemer.

L-am privit cu admiraţie de mii de ori
-cred că de-aici se trage toată greşeala;
strălucirea şi întunericul din el
le simţeam în mine, mă străbăteau
zi şi noapte. aşa cum orice fată
îl simţea pe-al ei zburător.
Dar dupa cum ştim,
din vechi poveşti, poezii, curiozităţi,
după ce vezi
ce îţi era de nepătruns de privire
se rupe magia…

Ce-a fost odată stea infimă
pe care tu ai adorat-o de 354348 de ori
ea a apus.
s-a preschimbat în praf,
s-a preschimbat în foc,
de-aici nu se mai ştie.
tot ce cunoaştem, însă,
este că s-a dus,
şi de atunci... dusă a fost.