Acolo unde nimic nu se întâmpla niciodată

eram aşezaţi pe o margine de lume.
fără să ştim, priveam acelaşi haos, râdeam, muream, zbieram, plecam şi muream din nou.
ne-am născut acolo tot de atâtea ori de câte am îndrăznit să murim.
acolo, departe, fiecare în colţul lui, fiecare cu propria conştiinţă abandonată în faţa prăpastiei.
voci şoptite din umbre, seara lumină, dimineaţa întuneric.
totul era atât de aiurea şi totul atât de întors pe dos.
mai aruncam din când în când o crenguţă de copac, poate-poate o să nimerească spre cineva de departe, spre cineva care era în stare să moară şi să râdă de moartea lui de atâtea ori, pe cât râdeam eu singură.
cădea mereu în gol.

ai simţit vreodată ce zgomot teribil poate produce tăcerea?