O pauză.

Zâmbeam, dar era un zâmbet aşezat între ghilimele.
Deşi se agăţase pe faţa mea, nu îmi aparţinea. Nu era al meu. Se vedea de la o poştă că era cu cinci mărimi mai mare decât îmi trebuia mie în acel moment.

Îl purtam ca pe un citat care le aparţinea tuturor acelora cărora trebuia să le răspunzi mereu "bine" când te întrebau "ce mai faci", un răspuns atât de superficial şi lipsit de complexitate, asemenea întrebării fără niciun sens.

Uram să port acel zâmbet pe faţă; mă simţeam ca şi cum aş purta un corset din cauza căruia nu pot să respir. Dar trebuia. La fel ca femeile de pe vremuri, purtând acel corset, aşa trebuia să îmi port şi eu zâmbetul. Era o regulă în societate.

Însă.. Prea mare devenise pentru mine la un moment dat, nu ştiam cum să îl mai duc, era prea greu şi nu puteam să fac nimic.

Dar timpul a trecut.... ...sunt acasă, nimic nu mă presează, nimic nu mă apasă şi nu am restricţii. Îmi iau o pernă, un pistol cu apă, mă împuşc în cap şi urlu, cât mă ţin pe mine plămânii "Am scăăăăăăăpaaaaaaaaaat!!!" (chiar dacă nu e adevărat) şi gata.

Apoi liniştea. Să n-aud de altceva..