Într-o noapte de insomnie, zilele trecute.

Sinceritatea vine, de obicei, la cele mai ciudate ore din zi (sau din noapte).. aşa că am să "trag o linie", un fel de review al anului 2011 - o tradiţie la mine pe blog, de-acum încolo.

Hmmm nu, nu am somn, am dormit ceva timp azi, un semestru lung şi ciudat, plin de evenimente, m-a obosit, şi iată că am ajuns la sfârşitul lui, obosită, terminată.

mi-a fost puţin cam greu. Au fost multe momente în care aş fi vrut să mă trântesc pe jos şi să zic că nu mai pot. I’ve shed a lot of tears din această  cauză. Am plâns, da, am urlat, cât am putut, m-am descărcat, şi am continuat. Pentru că nimic nu se face fără muncă. Şi pentru că am ajuns cât mai aproape de rezultat cu fiecare clipă în care m-am omorât muncind. Dar totul mi-a adus satisfacţie, de ce să mint, nu? adică mi-am luat cambridge-ul, carnetul de şoferi, am dat două atestate la germană(la unu din ele mai am oralul în ianuarie, deci nu am scăpat încă), şi sper că le voi lua pe ambele, sper din tot sufletul. Am mai luat un premiu la Cangurul lingvist, iar câteva din poeziile mele au fost publicate în revista Tribuna, din Cluj(whoooa, până unde am ajuns J şi pentru asta mulţumiri domnului Alexandru Jurcan, un om pe care îl admir din tot sufletul şi pe care îl respect la fel de mult.) 

Au mai fost şi lucruri care nu au decurs aşa de bine (primul semestru şcolar din clasa a XII - ea, cu tot cu notele la Mathe şi media mea la purtare..) şi în această privnţă o să fac tot posibilul ca anul 2012 să fie mai bun. Dacă stau să mă gândesc, însă, cred că situaţiile s-au echilibrat, adică nu putea merge totul chiar perfect. 

Oricum, da, au fost nopţi nedormite. Au fost nervi, certuri, ţipete. A fost multă muncă, a fost dezamăgire, au fost clipe petrecute în noapte pe acoperişul blocului, apogeul suferinţei, au fost plimbări lungi, nocturne, de una singură, până unde m-au ţinut picioarele.

Dar au fost şi evadări de-acasă, a fost Peninsula târgmureşană, a fost independenţă, a fost maturitate (în sfârşit au înţeles că nu mai am 5 ani.:) ), au fost decizii luate pe cont propriu, a fost şi mult curaj şi multă nebunie, dar şi distracţie la greu. Au fost zile pline de râsete şi de soare, de prieteni, de veselie, de amintiri, atâtea amintiri din anul ăsta. 

Au fost clipe când mi s-a făcut dor, dor de cei care nu mai sunt, dor de cei care sunt ceva mai departe de aici, dor de copilărie, dor de alte zile ca astea, dor de tot şi de nimic, într-un final. Nu am dus lipsă de nimic, deşi uneori am simţit că ceva lipseşte din viaţa mea, e un gol undeva, dar nu a fost cu mine tot timpul. L-am acoperit, uneori, când nu, am trecut peste, căci aproape peste orice se poate trece, într-un final, căci aşa e viaţa asta. nu, nu am zis că e uşor, mă tem oricum. Cred că e o frică continuă de a nu pierde ceea ce am, pe cine am, pentru că mi se pare că mereu pierdem ceva doar ca, într-un final, să câştigăm ceva în schimb. Uneori se compensează, dar de foarte multe ori nu stau lucrurile aşa.. aş vrea să nu mai văd ceea ce pierd, aş vrea să nu înţeleg, să nu pot să realizez, sau să valorific. Oricum, într-un final, totul e pierdut, atunci când noi înşine ne vom pierde. Dar ce să zic ce să zic ce naiba să mai zic? Mi-e frică. Şi acum am lacrimi în ochi, pentru că e ireal totul, că viaţa, deşi complicată, e cu adevărat frumoasă şi merită trăită (e de ajuns să mă uit la ora asta pe geam şi să văd cum ninge, cât de minunat e totul, parcă decupat dintr-o poveste, şi oricât de tristă aş fi, plâng de fericire.)

 Ce să zic, mi-e frică de vorbele mele, mi-e frică să le văd înşirate pe pânza de pixeli.. mă pierd în ele, mă afund, visez, ceva urlă în mine, aş ieşi afară şi aş dansa cu fulgii de nea, prin parc (ce superb e parcul, noaptea!!), aş merge la cetate, pe-aici pe lângă mine, apoi aş plânge când aş vedea cât de frumos este, şi încă o dată pentru faptul că au tăiat copacii (eram strâns legată emoţional de acei copaci, şi mi se pare că au tăiat, într-un fel, şi copilăria mea împreună cu ei).

Oriunde m-aş plimba cu gândul la ora asta am atâtea amintiri, şi juuur, jur, nimic nu mă ucide pe mine mai mult pe dinăuntru decât clipele ăstea cu mine însămi, pe care mi le petrec amintindu-mi. Îmi vin în minte incredibil de multe lucruri, incredibil de multe feţe, şi parcă, ca într-un fel de vis, îmi vine să îmi întind mâinile spre ei, toţi, şi să îi scot din acea dimensiune, aducându-i în a mea. De-aş putea!!! De-aş putea!!! Dar e peste puterile mele. Uneori, mai îmi vine să le dau câte un telefon, şi să le zic: hei, am sunat să îţi spun că mi-e dor de tine, vroiam doar să văd ce mai faci, şi atât. Nu cred că s-ar supăra cineva, dar nu am atâta putere în mine ca să îmi omor lipsa de curaj.

Oricum, dacă citiţi, da, mi-e dor de voi! Mi-e dor şi vroiam doar să ştiţi că vă doresc tot binele din lume, şi că încă sper la o zi când voi mai avea ocazia să stau de vorbă cu voi, să vă zic cât însemnaţi pentru mine, căci fără unii dintre voi, nu aş fi fost un om complet, bine, încă nu sunt. Dar... fără voi nu aş fi fost nici pe jumate din ceea ce sunt. Şţiţi voi care sunteţi ăia de vă iubesc, aş inventa gradul „mai special” pentru voi, dar nu se poate. Oricum, vă salut, iubesc şi respect!

În rest.. vreau iar pe bloc, să mă pierd în noapte, zăpadă, şi lumini, să mă prefac într-un „scafandru al timpului” şi să mă adâncesc în întunericul ăsta mult prea extraordinar ca să fie real. 

Hai să mai fim un pic 2011! :)