al frigului vis.

printre culori, imagini, blocuri, apusuri, melodii, întuneric
mă drogai din nou cu clipe ale căror cuvinte fără sens au avut loc într-un trecut apropiat
un fel de reacţii chimice cu dus-întors, două călătorii, să zicem, dintr-o gară
spre tine, spre mine - înapoi.
la capăt mă aşteptau dimineţile -
- pline de frig şi goale în imensitatea lor cu nunaţe de gri. dureau.
şi gustul cafelei durea atunci când soarele era rece ca gresia pe care călcam
cu tălpile goale (dezgolit de tine, totul era rece şi gri, ca un poem bacovian, mare fără valuri.)
orice vorbă mă făcea să zbier şi stăteam acolo ca un sihastru într-o peşteră.
liniştea - atâta câtă era - mă lovea adânc în inimă (parc-ar fi fost piatră)
şi sculpta diferite forme ciudate, urâte, diforme, nestilizate iar eu
aşteptam ca din clipă în clipă un chip de porţelan spart,
lipit între timp cu mila cu care coşi buzunarele rupte de la un palton verde, aleatoriu,
să intre pe geam. pe cel de la cămară, eventual,
era singurul deschis spre realitate
căci pe restul intrau doar visele şi, iarna, fulgii de nea
care se rătăceau pe drumul lor spre casă.
literele dansau pe melodia unui nume ciudat, al tău,
aş vrea doar să mă lovesc de ceva şi să uit tot, căci
din nimic m-am născut, cu el să trăiesc, în nimic să mor.
în mine să mor. să uit toate-acele buze fără niciun sens.