Zgribău

"Saşka Bardîşev sărbătorea "ultimul iunie". Bea de unul singur în bucătărie. Pe lângă el zburau umbre, gunoi. Se adunau într-o poveste fără de început şi cu continuare. Începutul se situa undeva în trecut, şi el nu cugeta de ce era aşa. Saşka bea, dar nu ca "să se îmbete", ci ca să le-arate el "lor, tuturor". Cui anume, probabil nici el nu ştia. Şi îi scornea sub forma umbrelor şi gunoiului, zbiera la ei, îl şi iubea pe câte unul. Dintre ei. Întotdeauna considerase că e fericit. Dacă existase chestia asta în creier, se cheamă că aşa şi fusese. Deci poţi s-o dai drept realitate. Sau poţi trăi singur, în tăcere, în altă lume, să te închizi, să te ascunzi, să nu laşi pe nimeni înăuntru. Pe nimeni. Nici chiar pe cel mai bun prieten. Prietenul are baftă, el are totul şi chiar şi ceva pe deasupra. Saşka are gândurile, umbrele şi gunoiul din care şi-a construit povestea vieţii. Nu şi-o împărtăşise nimănui, niciodată, ea nu exista, existase undeva, dar nu aici."
                                                                     ("Votca-Cola", de Irina Denejkina)