Sentimente din copac.

E 5 A.M. Petrecăreţii mei sunt întinşi pe podeaua din bucătărie, chiar dacă paturile sunt îndeajuns chiar şi pentru un număr dublu de persoane(mai înghesuit vorbind).

Probabil că eu sunt cea mai trează dintre ei, dat fiind faptul că sunt în copacul meu, acel copac despre care îmi place să spun că în el m-am născut şi că în el am să mor. Ciudat e faptul că nu m-am mai urcat de mult trează în el, şi mă mir că în starea în care sunt am reuşit astă seară. De-abia mă mai ţin pe picioare.

Poate că sunt singura care se mai gândeşte la drama proprie, acum. Restul sunt prea beţi pentru aşa ceva… şi prea somnoroşi să se mai gândească la suferinţele lor interioare…

Le-am spus că mă duc la copacul meu, ca să nu mă dea din nou dispărută. Nici nu cred că simt lipsa mea. Nici eu pe a lor, aici în copac.
E linişte, o linişte care deja începe să mă sperie… un întuneric… şi totuşi ador locul ăsta… şi mi-e dor de el…