Noapte...

Pleca. Pleca şi mă lăsa pe mine, tristă, în urma lui. Pleca… de data aceasta pentru totdeauna, şi rămânea, peste tot, un mare gol. Pleca, şi eu nu ştiam cum să reacţionez, ce să fac.

I-am spus(încercând să mă liniştesc):”Promite-mi că nu ai să mă uiţi.” Nu a răspuns nimic. Doar un zâmbet trist i-a rămas întipărit pe faţă(de când l-am cunoscut mi-am dat seama că acel zâmbet nu prevesteşte nimic bun).

L-am întrebat(cu un fel de disperare): “Nu-i aşa că nu ai să mă uiţi?” Am început să plâng, iar lacrimile mi se rostogoleau cu viteză pe obrajii care ardeau. Întrebarea pe care i-am pus-o se repeta în mintea mea la nesfârşit, ca un ecou, pierzându-se printre alte mii de gânduri.

M-am trezit de dimineaţă, fericită că a fost doar un vis. Mai târziu, am aflat că a plecat. Visul e acum vid. A rămas nimicul, însoţit de speranţă. O ultimă dată, în bătaia vântului, am şoptit: “Nu-i aşa că nu ai să mă uiţi?”. Poate vântul îi va spune…