Nopţi de demult.

întind mâna către întuneric şi zâmbesc. închid ochii. pun capul pe pernă. sunt într-o cameră mică, dar nu în camera mea.
două paturi se privesc, sunt aşezate unul vis-a-vis de celălalt. într-unul dorm ea şi el: ea, la margine, temându-se parcă să nu-l atingă pe el, iar el cu faţa către perete, ambii încălţaţi, distanţi, dezveliţi şi singuri.

lângă mine doarme un el. în cameră e linişte. doar bătăile inimii lui se mai aud, şi, din când în când, cum respiră, sau câte-un uşor sforăit. zâmbeşte în somn şi pare a fi fericit. corpul lui radiază căldură şi e atât de aproape de mine, stăm aproape lipiţi unul de altul, dar pe niciunul din noi nu pare să îl deranjeze prea tare.
din când în când se trezeşte, iar eu mă prefac că dorm, pentru că de fapt nu prea pot dormi, nu prea pot dormi pentru că e lângă mine, pentru că mă îmbrăţişează, pentru că e totul aşa de perfect şi nu pot risipi o astfel de clipă dormind.

dar nu-mi rămâne nimic de făcut, aşa că întind mâna către întuneric şi zâmbesc. închid ochii. pun capul pe pernă. sunt într-o cameră mică, dar nu în camera mea.