"copil, eşti aşa de urât când plângi"

te trezeşti într-o dimineaţă golit de sens, furat, trădat. ţi-au luat visele şi le-au călcat în picioare. ţi-au luat sufletul pe care tu l-ai dăruit cu atâta încredere prostească şi au făcut din el avioane de hârtie. măcar de ar fi aterizat unde trebuie, dar nici măcar nu a mai contat.
încetează să îţi pese încetează să îţi pese încetează să îţi pese încetează să îţi pese îţi repeţi în cap, dar nu poţi. scrii despre aceeaşi mizerie de şaişpatru de ori şi nu te poţi calma, doare la fel de tare. vrei să scapi, să fugi, cauţi oameni care să te ţină în braţe şi să îţi aline durerea dar ştii că nu au mai rămas în jurul tău decât umbre.
în mintea ta, totul se derulează pe replay, la nesfârşit, ai vrea să opreşti totul dar, la dracu, nu poţi, nu poţi şi totul e aşa de viu, zici că retrăieşti aceleaşi lucruri iar şi iar şi iar şi n-ai vrea să se întâmple asta, dar ştii că sufletul tău e numai avioane de hârtie, că s-a desprins de corp, că a fugit, şi că eşti gol. atât de gol, că nu mai e loc de nimic.
aşa că te întorci cu spatele către viaţă, lacrimile se rostogolesc pe faţa ta, fără să vrei, ţi-aduci aminte cum ziceau ai tăi "copil, eşti aşa de urât când plângi", dar nu o să te potoleşti prea curând, plângi în linişte, plângi mult, plângi.

şi aşa nu e nimeni să te vadă.