30.12.
Am aşa un sentiment pe care cineva îl are când pleacă. Nu un sentiment de “la-revedere” sau kind of this. Pur şi simplu un sentiment de distanţare; distanţare de apropiere…
Tot ce e în afara acestei camere mi se pare aşa de departe… Toţi cei care sunt aici, şi toţi cei cu care vorbesc, şi toţi de care mi-e dor… toţi mi se par atât de departe!
Uneori am sentimentul că eu îndepărtez pe toată lumea. Intenţionat, poate, sau cum s-o numi atunci când faci ceva, conştientizezi că nu e ok, dar nu opreşti. Un lucru făcut în gol, cu mintea la rece şi cu ochii pierduţi spre ceva ce e în mintea ta. Imaginaţie proiectată pe geam. Şi mă pierd ore într-un univers creat de o minte diabolic de inocentă.
Fâs, arunc şi eu cuvinte. Nu ştiu de unde am plăcerea de a arunca în stânga şi în dreapta atâtea cuvinte, când ai mei împrăştie doar cifre, cifre, cifre, cifre şi atât. Asta se întreabă şi ei. Ce fel de specimen sunt. Opusul lor în toate. Parcă genele lor s-ar fi întors pe dos… şi aşa am ieşit eu. Un copil atât de altfel. Şi de asemenea un copil care era bun dar, desigur, liceul l-a stricat, cu tot cu prieteni, influenţe negative, obiceiuri proaste, etc. Mare filozofie. Aceeaşi placă a zgâriat de prea multe ori patefonul. Acum nu mai funcţionează!
Am impresia, acum când scriu, că nu sunt eu. Dar ce, mai ştie cineva cine sunt eu? Mă tot întorc pe toate părţile şi nu găsesc niciun indiciu care ar putea să îmi fie de ajutor în găsirea “sinelui”. Şi totuşi ce scriu acum sunt cu adevărat cuvintele mele, ale mele, şi atât. Eu-eu-eu. Nu caut cuvintele mele cele de scriitoare-în-devenire, sau aşa. Vorbesc eu şi aglomeraţia de lucruri care se ascund în spatele celor doi ochi căprui…
Tristă treabă, să te joci scunsea cu tine însuţi; să minjeşti de 1783 de ori şi să nu te găseşti. Şi mai urât sună când primeşti o lovitură mai pe sub centură direct de la ego-ul tău confundat: “Ai spart oalele, şi-ai mâncat sarmalele!” şi faza se repetă la nesfârşit. Farse din astea. Şi ego-ul se ascunde după o încurcătură de maţe.
Lăsând deoparte ego-ul şi alte chestii, azi e 30 decembrie 2010. Poimâine se numeşte la anul, şi asta mă sperie. Poate mâine o să am şi eu niţică timp să trag o linie. Sau mai bine o concluzie. Să arunc o privire asupra lui 2010, să văd cu ce m-am ales din zilele astea risipite în nisip sau fulgi de nea, după preferinţele fiecăruia. Ah, şi venind vorba de nea. It’s still winter. And cold. Days are short and nights are frightening(better to say: my nights). Dar totul trece. Frica trece. Şi anul trece, şi noi cu el. Suntem mai bătrâni cu un an fără să fim mai tineri cu o zi. Dickens a zis-o pe asta, în uimitoarea „Poveste de Crăciun“, una din cărţile mele preferate, şi mai ales una din cărţile pe care o recitesc în fiecare an, alături de “Mica Prinţesă”. Nu râdeţi că nu e de râs. Nimic nu e ceea ce pare, da? Voi nu ştiţi asta, judecaţi mereu după aparenţe. O să puteţi vorbi după ce vă daţi jos ochelarii de cal. Până atunci, însă…
… da, vine 2011. E 30.12.2010, 11:46. Hai să mai fim unpic 2010. Ne-a rămas o zi şi vreo 14 minute. Zâmbiţi.
Tot ce e în afara acestei camere mi se pare aşa de departe… Toţi cei care sunt aici, şi toţi cei cu care vorbesc, şi toţi de care mi-e dor… toţi mi se par atât de departe!
Uneori am sentimentul că eu îndepărtez pe toată lumea. Intenţionat, poate, sau cum s-o numi atunci când faci ceva, conştientizezi că nu e ok, dar nu opreşti. Un lucru făcut în gol, cu mintea la rece şi cu ochii pierduţi spre ceva ce e în mintea ta. Imaginaţie proiectată pe geam. Şi mă pierd ore într-un univers creat de o minte diabolic de inocentă.
Fâs, arunc şi eu cuvinte. Nu ştiu de unde am plăcerea de a arunca în stânga şi în dreapta atâtea cuvinte, când ai mei împrăştie doar cifre, cifre, cifre, cifre şi atât. Asta se întreabă şi ei. Ce fel de specimen sunt. Opusul lor în toate. Parcă genele lor s-ar fi întors pe dos… şi aşa am ieşit eu. Un copil atât de altfel. Şi de asemenea un copil care era bun dar, desigur, liceul l-a stricat, cu tot cu prieteni, influenţe negative, obiceiuri proaste, etc. Mare filozofie. Aceeaşi placă a zgâriat de prea multe ori patefonul. Acum nu mai funcţionează!
Am impresia, acum când scriu, că nu sunt eu. Dar ce, mai ştie cineva cine sunt eu? Mă tot întorc pe toate părţile şi nu găsesc niciun indiciu care ar putea să îmi fie de ajutor în găsirea “sinelui”. Şi totuşi ce scriu acum sunt cu adevărat cuvintele mele, ale mele, şi atât. Eu-eu-eu. Nu caut cuvintele mele cele de scriitoare-în-devenire, sau aşa. Vorbesc eu şi aglomeraţia de lucruri care se ascund în spatele celor doi ochi căprui…
Tristă treabă, să te joci scunsea cu tine însuţi; să minjeşti de 1783 de ori şi să nu te găseşti. Şi mai urât sună când primeşti o lovitură mai pe sub centură direct de la ego-ul tău confundat: “Ai spart oalele, şi-ai mâncat sarmalele!” şi faza se repetă la nesfârşit. Farse din astea. Şi ego-ul se ascunde după o încurcătură de maţe.
Lăsând deoparte ego-ul şi alte chestii, azi e 30 decembrie 2010. Poimâine se numeşte la anul, şi asta mă sperie. Poate mâine o să am şi eu niţică timp să trag o linie. Sau mai bine o concluzie. Să arunc o privire asupra lui 2010, să văd cu ce m-am ales din zilele astea risipite în nisip sau fulgi de nea, după preferinţele fiecăruia. Ah, şi venind vorba de nea. It’s still winter. And cold. Days are short and nights are frightening(better to say: my nights). Dar totul trece. Frica trece. Şi anul trece, şi noi cu el. Suntem mai bătrâni cu un an fără să fim mai tineri cu o zi. Dickens a zis-o pe asta, în uimitoarea „Poveste de Crăciun“, una din cărţile mele preferate, şi mai ales una din cărţile pe care o recitesc în fiecare an, alături de “Mica Prinţesă”. Nu râdeţi că nu e de râs. Nimic nu e ceea ce pare, da? Voi nu ştiţi asta, judecaţi mereu după aparenţe. O să puteţi vorbi după ce vă daţi jos ochelarii de cal. Până atunci, însă…
… da, vine 2011. E 30.12.2010, 11:46. Hai să mai fim unpic 2010. Ne-a rămas o zi şi vreo 14 minute. Zâmbiţi.
Comentarii
Trimiteți un comentariu