Sal din trecut II 2014
Trecutul bântuie sub mii de forme zilele astea. Poate statul în casă mă asfixiază sau statul acasă mă asfixiază și am nevoie să plec, să mi se întâmple ceva, habar nu am, să îmi pice ceva în cap, o cărămidă, o idee. Ceva de care să mă lovesc pe un drum care mă duce departe de monotonia cotidianului.
Nu de alta, dar mi-a înghețat inima în mine când am văzut pe net poza lui C., cu zâmbetul ăla, cum am reușit să îi cad în plasă în primele 2 secunde de când mi-a zis: "Arăți ca cineva care vrea să danseze." Eram în Passau, afară era soare, eram la un fel de workshop combinat cu teambuilding combinat cu Bayerisches Abend și toată lumea dansa pe ceva melodie nemțească străveche și cânta și eu chiar mă făcusem mică într-un colț, să nu îi vine cuiva ideea că eu aș dansa pe așa ceva, în miez de zi la 30 de grade, lângă o clădire mare de beton, la universitate. De fapt, oricum știam că nu o să vină nimeni și m-am pus pe fotografiat, să fiu și mai busy decât înainte.
"Arăți ca cineva care vrea să danseze", a zis (repet). Pentru mine a sunat mai mult a "Am venit să îți schimb viața", pentru că asta a făcut, chiar și doar pentru 5 zile, cât a durat șederea mea în Passau.
Vreți să știți ce urmează? Bineînțeles că am protestat. Că deh, că nu știu să dansez, că uite, ce fac cu camera, la cine o las, bla bla. A durat 2 secunde și-un zâmbet. A durat mult mai puțin, de fapt, din prima milisecundă în care a venit să vorbească cu mine am știut că o să zic da la (aproape) orice o să îmi propună.
Vrei să te măriți cu mine? DA.
Vrei să avem 5 copii? DA.
Vrei să ne luăm o casă la țară? DA
Duci tu gunoiul? DA.
Cum puteam să îi zic că nu arăt a cineva care vrea să danseze? Cuuuum?!? Mai puteam să zic ceva când se uita cu ochii ăia la mine? Mai puteam să zic ceva când mi-a luat camera de după gât și a dat-o unui tip de lângă? Mai puteam? Normal că nu mai puteam. Mai ales în momentul în care m-a luat de mână, jur, am crezut că mooooooor. Asta a fost prima mea moarte.
A doua moarte s-a petrecut când încă dansam, și mă învârteam, amețită din cauza celor întâmplate, amețită de juma' de berea aia pe care am băut-o înainte, amețită de soare și de fericire. Totul s-a petrecut atunci când, uitându-mă la mâinile noastre, a mea dreaptă, a lui stângă, ce perfecte erau, și cum se țineau, observ: ROCK IM PARK. Stupoare, amân2 îndrăgostiți de același festival, amândoi cu brățările alea cu RockImPark și reclama de la Seat de un galben aprins, și maaaaaamă, ce perfecte erau acum mâinile noastre, nu-mi venea a crede! Așa că am decis că moooor a doua oară, în aceeași seară.
Un dans a fost un dans, după aia eu m-am dus la prietenii mei, a urmat cea mai neașteptată întâlnire posibilă cu o fostă colegă de liceu, așa, la apus, cu toți oamenii ăia mulți acolo care au rămas muți de uimire că două persoane din același orași mic, est-european, se văd în Passau. Și când tipa aia a venit la mine și m-a îmbrățișat, toată lumea a stat și s-a uitat la noi, pentru că știți voi, așa e românu: când e frate lângă frate... se dă lumea la o parte!
Alea au fost cele 15 secunde de celebritate și apoi s-a lăsat întunericul, lumea a intrat înăuntru, a mai luat o bere, un wurst (era să zic mic, deprindere de rumân) și au început cursurile de "Roll the R" și "How to be bayerisch" și apoi concursurile cu halbe și covrigei și omu' meu dispăruse (mă rog, nu e al meu, nici nu a fost vreodată) și aproape am murit a 4-a oară dar, până să îmi duc moartea spre final, a apărut din nou acolo, la masa cu vânzare de bere din sală. Ce să fac, mi-am mai luat și eu o bere, și mult curaj odată cu cele de dinainte și l-am rugat să își facă o poză cu mine, noi, cei doi Parkrockeri... Hahaaaaaa, ce mai scuză!! :)) Dar na, nu aș fi putut să îi zic că mor oricum după el deși nu-l știu nici de jumate de ceas și vreau să mă laud cu asta. În fine, am făcut poza, și am stat vreo 15... hmmm nu mai știu cât a fost da mi s-au părut cele mai lungi și mai scurte minute din viața mea și am vorbit și... așa s-a terminat restul serii. (Dacă sunteți cuminți, la final vă arăt poza.)
Dar nu, poveștile bune nu se termină aici, nici nu se termină prea frumos, așa că săptămâna a continuat cu a 4-a mea moarte, începută cu o zi înainte.
Nici nu mai știu ce zi a fost, nici nu mai știu care era treaba, știu doar că ne-am întâlnit dimineața la micul dejun, întâmplător, și m-a întrebat, în treacăt, dacă stau la workshopul de chitară. V-am zis cum e răspunsul meu la întrebările lui? DA frate, frățică, DA la toate. =))
Deci da, deci era clar că o să fiu acolo, dar nu mi-era clar că o să stea chiar lângă mine și că o să îmi povestească despre chitări, să îmi arate, să îi zică tipului care ținea workshop-ul: "Lăsați că îi explic eu cum se face." și DA-ul ăla urla în mine, atunci s-a petrecut a 5-a moarte, așa încet și lin și frumos am zis: mooooooor. Mooooor încet.
Toate poveștile bune se termină prost, așa am stabilit, nu? Păi atunci, se termină cu mine murind, se termină cu mine zbierând UNDE NAIBA AI DISPĂRUT și murind cu fiecare secundă pentru a suta mia oară. Am murit încet atunci, dar cel mai încet și mai rău, și nu de fericire, am murit atunci când singurul nostru rămas-bun a fost când ne-am întors cu bițele din Austria cu cei 4 oameni cu care am fost, restul participanților plecaseră toți la casa lor, și așa, zic, ne-am dus toți pe biclă să traversăm granița spre Österreich și în minte îmi dădeam un film pe replay, filmu' meu (măcar a fost al meu filmul, dacă nu a putut fi C.)
Pe drum înapoi îmi dădeam iar filme și, la un moment dat, ghiciți ce, pe o margine de drum tocmai ieșise cineva, cu o biclă, era el, atunci am murit cel mai mult, atunci a durut cel mai tare pentru că, deși știam că mai am o după-masă și încă un pic, aici se termină totul și ahhhhh uite și acum mor încă puțin de tristețe când mă gândesc că povestea asta e prea faină ca să nu fie spusă dar încă atinge acolo o mică coardă sensibilă din suflețelul meu, pentru că din filmul pe care îl aveam în cap nu am scris niciun scenariu. (sau era invers?)
În fine, morala e că înăuntru-i vopsit gardu', iar pe gard cântă cucuveaua. Și povestea asta e atât de 2014 cum numai eu pot să fiu.
P.S.: Articolul ăsta e un pamflet, dar în același timp e o anecdotă comică și tristă din viața mea de student Erasmus.
Nu de alta, dar mi-a înghețat inima în mine când am văzut pe net poza lui C., cu zâmbetul ăla, cum am reușit să îi cad în plasă în primele 2 secunde de când mi-a zis: "Arăți ca cineva care vrea să danseze." Eram în Passau, afară era soare, eram la un fel de workshop combinat cu teambuilding combinat cu Bayerisches Abend și toată lumea dansa pe ceva melodie nemțească străveche și cânta și eu chiar mă făcusem mică într-un colț, să nu îi vine cuiva ideea că eu aș dansa pe așa ceva, în miez de zi la 30 de grade, lângă o clădire mare de beton, la universitate. De fapt, oricum știam că nu o să vină nimeni și m-am pus pe fotografiat, să fiu și mai busy decât înainte.
"Arăți ca cineva care vrea să danseze", a zis (repet). Pentru mine a sunat mai mult a "Am venit să îți schimb viața", pentru că asta a făcut, chiar și doar pentru 5 zile, cât a durat șederea mea în Passau.
Vreți să știți ce urmează? Bineînțeles că am protestat. Că deh, că nu știu să dansez, că uite, ce fac cu camera, la cine o las, bla bla. A durat 2 secunde și-un zâmbet. A durat mult mai puțin, de fapt, din prima milisecundă în care a venit să vorbească cu mine am știut că o să zic da la (aproape) orice o să îmi propună.
Vrei să te măriți cu mine? DA.
Vrei să avem 5 copii? DA.
Vrei să ne luăm o casă la țară? DA
Duci tu gunoiul? DA.
Cum puteam să îi zic că nu arăt a cineva care vrea să danseze? Cuuuum?!? Mai puteam să zic ceva când se uita cu ochii ăia la mine? Mai puteam să zic ceva când mi-a luat camera de după gât și a dat-o unui tip de lângă? Mai puteam? Normal că nu mai puteam. Mai ales în momentul în care m-a luat de mână, jur, am crezut că mooooooor. Asta a fost prima mea moarte.
A doua moarte s-a petrecut când încă dansam, și mă învârteam, amețită din cauza celor întâmplate, amețită de juma' de berea aia pe care am băut-o înainte, amețită de soare și de fericire. Totul s-a petrecut atunci când, uitându-mă la mâinile noastre, a mea dreaptă, a lui stângă, ce perfecte erau, și cum se țineau, observ: ROCK IM PARK. Stupoare, amân2 îndrăgostiți de același festival, amândoi cu brățările alea cu RockImPark și reclama de la Seat de un galben aprins, și maaaaaamă, ce perfecte erau acum mâinile noastre, nu-mi venea a crede! Așa că am decis că moooor a doua oară, în aceeași seară.
Un dans a fost un dans, după aia eu m-am dus la prietenii mei, a urmat cea mai neașteptată întâlnire posibilă cu o fostă colegă de liceu, așa, la apus, cu toți oamenii ăia mulți acolo care au rămas muți de uimire că două persoane din același orași mic, est-european, se văd în Passau. Și când tipa aia a venit la mine și m-a îmbrățișat, toată lumea a stat și s-a uitat la noi, pentru că știți voi, așa e românu: când e frate lângă frate... se dă lumea la o parte!
Alea au fost cele 15 secunde de celebritate și apoi s-a lăsat întunericul, lumea a intrat înăuntru, a mai luat o bere, un wurst (era să zic mic, deprindere de rumân) și au început cursurile de "Roll the R" și "How to be bayerisch" și apoi concursurile cu halbe și covrigei și omu' meu dispăruse (mă rog, nu e al meu, nici nu a fost vreodată) și aproape am murit a 4-a oară dar, până să îmi duc moartea spre final, a apărut din nou acolo, la masa cu vânzare de bere din sală. Ce să fac, mi-am mai luat și eu o bere, și mult curaj odată cu cele de dinainte și l-am rugat să își facă o poză cu mine, noi, cei doi Parkrockeri... Hahaaaaaa, ce mai scuză!! :)) Dar na, nu aș fi putut să îi zic că mor oricum după el deși nu-l știu nici de jumate de ceas și vreau să mă laud cu asta. În fine, am făcut poza, și am stat vreo 15... hmmm nu mai știu cât a fost da mi s-au părut cele mai lungi și mai scurte minute din viața mea și am vorbit și... așa s-a terminat restul serii. (Dacă sunteți cuminți, la final vă arăt poza.)
Dar nu, poveștile bune nu se termină aici, nici nu se termină prea frumos, așa că săptămâna a continuat cu a 4-a mea moarte, începută cu o zi înainte.
Nici nu mai știu ce zi a fost, nici nu mai știu care era treaba, știu doar că ne-am întâlnit dimineața la micul dejun, întâmplător, și m-a întrebat, în treacăt, dacă stau la workshopul de chitară. V-am zis cum e răspunsul meu la întrebările lui? DA frate, frățică, DA la toate. =))
Deci da, deci era clar că o să fiu acolo, dar nu mi-era clar că o să stea chiar lângă mine și că o să îmi povestească despre chitări, să îmi arate, să îi zică tipului care ținea workshop-ul: "Lăsați că îi explic eu cum se face." și DA-ul ăla urla în mine, atunci s-a petrecut a 5-a moarte, așa încet și lin și frumos am zis: mooooooor. Mooooor încet.
Toate poveștile bune se termină prost, așa am stabilit, nu? Păi atunci, se termină cu mine murind, se termină cu mine zbierând UNDE NAIBA AI DISPĂRUT și murind cu fiecare secundă pentru a suta mia oară. Am murit încet atunci, dar cel mai încet și mai rău, și nu de fericire, am murit atunci când singurul nostru rămas-bun a fost când ne-am întors cu bițele din Austria cu cei 4 oameni cu care am fost, restul participanților plecaseră toți la casa lor, și așa, zic, ne-am dus toți pe biclă să traversăm granița spre Österreich și în minte îmi dădeam un film pe replay, filmu' meu (măcar a fost al meu filmul, dacă nu a putut fi C.)
Pe drum înapoi îmi dădeam iar filme și, la un moment dat, ghiciți ce, pe o margine de drum tocmai ieșise cineva, cu o biclă, era el, atunci am murit cel mai mult, atunci a durut cel mai tare pentru că, deși știam că mai am o după-masă și încă un pic, aici se termină totul și ahhhhh uite și acum mor încă puțin de tristețe când mă gândesc că povestea asta e prea faină ca să nu fie spusă dar încă atinge acolo o mică coardă sensibilă din suflețelul meu, pentru că din filmul pe care îl aveam în cap nu am scris niciun scenariu. (sau era invers?)
În fine, morala e că înăuntru-i vopsit gardu', iar pe gard cântă cucuveaua. Și povestea asta e atât de 2014 cum numai eu pot să fiu.
 |
| Ignorați-mi fața și apreciați-mi curajul haha :)) totuși, au trecut aproape 2 ani da fața lui și poza asta rămân priceless |
 |
| El: cute. Eu: bitch please. :)) amintiri. Observați brățara? |
P.S.: Articolul ăsta e un pamflet, dar în același timp e o anecdotă comică și tristă din viața mea de student Erasmus.
P.S.1: Felicitări celor care o citiți până la capăt, nu cred că veți fi mulți că e prea lungă povestea :))
P.S.3: Da, sunt cu David, sunt fericită, o să trăim fericiți până la adânci bătrâneți, dar problema povestită în imagine s-a petrecut cu o lună înainte să îl cunosc, deci da, am un cuvânt de spus, un trecut de spus și la urma urmei, e doar o întâmplare a unui pui de Erasmus care s-a distrat în Germania mult prea mult și îi e tare dor de anumite părți din trecut. Sper că asta nu mă va face o prietenă mai puțin iubitoare.
P.S.4: P.S.3 e un pamflet, nu mă iau atât de în serios. Still, mi-a luat un pic de curaj să scriu glumița asta din viață pe-aici, deci dacă dați de băiatul prezentat în imagine, nu îi spuneți că am scris de el pe blogul meu. Eventual, anunțați-l abia atunci când am scris o carte despre ochii lui, ce deep sunt sau așa ceva. Scad șansele ca eu să fiu numită stalker sau obsessed.
P.S.5: Și P.S.4 e un pamflet, nu mă aștept să dea nimeni de băietu ăsta, mai ales că el umblă liber acum prin lume, și în plus, nu mă iau atât de în serios să cred că cineva, vreodată, intră pe blogul meu. Dacă totuși e unul pe-acolo: dă și tu un semn, frățică, poate îmi faci și mie ziua mai bună :))
P.S.6: mulțumesc pentru atenție. scuzați de logoree. ar mai trebui să ies curând din casă =))
Comentarii
Trimiteți un comentariu