Elogiu păcatelor.

Îmi pare rău, ok? Îmi pare rău...
(privind către oraş şi luminile sale)
Îmi pare rău pentru ce am făcut. Mă rog, pentru ce am făcut greşit. Sunt şi eu om.
Îmi pare rău şi pentru lucrurile bune pe care ar fi trebuit să le fac şi le-am lăsat aşa. Ştiu că nu mi se va mai da şansa de a le îndrepta.
Îmi pare rău pentru cuvintele pe care nimeni nu le merita. Cuvinte care au rănit. Cuvinte care au jignit. Şi totuşi... le-am spus.
(rezemându-mă de peretele din balcon. stelele sunt aşa de frumoase, în seara asta... sper că voi găsi şi steaua mea într-o bună zi.)
Îmi pare rău şi pentru lucrurile importante care au rămas nespuse. Sunt aşa o laşă, uneori...
Dar regret şi momentele în care sunt prea tupeistă, şi nu sunt eu (zâmbesc, amintindu-mi).
Îmi pare rău pentru momentele în care am avut şansa să îmi împlinesc un vis, dar i-am dat cu piciorul. În schimb, îmi pare rău că am dorit cu orice preţ să le înlocuiesc cu ceva ce nu a semănat niciodată cu ceea ce am vrut eu cu adevărat (să se numească asta disperare???)
Îmi pare rău că am dezamăgit. Că nu am fost la înălţimea lucrurilor care erau de aşteptat de la mine. Se mai întâmplă uneori...
însă cu toate părerile mele de rău, asta sunt eu. Un om la fel de mărunt ca toţi ceilalţi, şi poate cu la fel de multe "păcate"(Ade şi Octa ar râde acum).
Aşa că nu îmi voi cere scuze că exist.