Plec-plec-plec.

Plec. Plec şi nu îmi pare rău. Opresc timpul într-o zi de marţi, şi vă las.
Vă las aici, în frig şi în toamnă, în frunze şi în cotidianul prăfuit.
Nu sunt sigură că nu îmi doresc să rămân acasă. E un sentiment de frică pentru necunoscut, de despărţiri, de faptul că acolo unde mă duc nu am prieteni, ci trebuie să îmi fac unii, acolo nu am o familie, ci merg la nişte străini care sunt ''obligaţi'' să mă accepte şi pe care sunt ''obligată'' să îi accept. Ce să mai zic despre drum, zburăm cu avionul... Trebuie să elimin din mintea mea faptul că există şansa ca avionul să... STOP! Devin paranoică deja.
Mâine plec. Plec şi opresc timpul în loc în ziua de marţi. O să mă întorc, nici nu voi ştii că am plecat şi voi nu veţi şti că eu chiar m-am întors când nu aveam de unde să mă întorc dacă eu chiar nu am fost undeva...