cei ca noi

la un moment dat, devenise foarte enervant să stau şi să ascult răutatea din jur zumzăindu-mi în urechi ca un roi de albine pe care nu îl puteam îndepărta fără să ies măcar cu câteva înţepături din acest incident. aşa că eforturile mele deveneau tot mai mici, temerile mele creşteau tot mai mult, oricum e vorba doar de o luptă cu morile de vânt - sau, vorba unui coleg - de vânturi.

nu schimb eu un sistem, aşa că lupt degeaba contra lui. albinele vor fi viespi - viespile se înmulţesc - nici măcar nu dau miere - doar înţeapă - se înmulţesc în continuare.
nu mă mai chinui. îmi accept soarta. this is it.

partea bună e că mi-am ţesut şi eu un mic cuib - acolo unde răutatea şi restul lucrurilor stupide nu au ce căuta. suntem legănaţi şi protejaţi de nişte pânze firave, subţiri, care oricând pot fi rupte de cei de dincolo.
nu contează. e micul nostru loc, imperfect, deseori ciudat, alteori fad, uneori gol. dar este. şi încăpem toţi. suntem noi cei ce trăim frumos şi jucăm corect.

cei ca noi sunt acceptaţi acolo - uşile sunt deschise, vă poftesc înăuntru. nu neapărat cu pâine şi sare - deseori ajunge o inimă curată.