Discurs de pe o planetă rotundă

22 de ani, o lună și câteva zile. Nici nu are rost să zic câte. Și deja am trăit de 1418985293 ori senzația că nu sunt făcută pentru lumea asta, că eu nu am ce căuta aici. Nu mă refer la România, la Cluj sau la Brașov, la o țară de departe. Mă refer la tot sau la nimic.

Am să încep aducând o laudă, poate cu o mică urmă de sarcasm, oamenilor naivi, prostuți. Nu vreau să mă iau de nimeni, îmi doresc să explic simpatia mea pentru oamenii care au idealuri, pentru oamenii care luptă pentru o idee, pentru oamenii care ar fi în stare să ucidă pentru echipa lor preferată de fotbal sau ar leșina în momentul în care și-ar cunoaște idolul, oricare ar fi acela. Am o simpatie dubioasă pentru cei care cred cu tărie (și poate și prostie) într-o anumită religie, sau într-un anume ritual (aici nu mă refer la religiile extremiste). Am toată admirația din lume pentru cei care stau ore în șir afară, la 35 de grade, doar ca să îl vadă pe papă sau să pupe ceva moaște. Îi admir pe toți cei care își impun un țel de genul: vreau să am la 30 de ani mașina X, sau care sunt atât de fericiți după ce își cumpără o pereche scumpă de blugi sau un smart-phone de 30 de milioane. Ridic pălăria în fața celor care cred încă în fericire și în povești de adormit copiii.

Eu nu pot. Poate sunt construită dintr-un alt material, poate ce am citit la viața mea m-a luminat, sau poate m-a prostit, cine știe, dar nu pot să cred în nimic și mi se rupe de tot. Pentru că dacă ai înțelege umanitatea, dacă ți-ai da seama că totul e în van, dacă ai pricepe că nu există idealuri, că nu există putere, că nu poți schimba lumea, și chiar dacă poți, oricum e degeaba, atunci ai putea să traversezi strada fără să te mai uiți într-o parte sau în alta, ai vedea că totul e nimic și nimic e totul, că toate lucrurile pe care le aștepți să vină o să vină, și apoi o să treacă, și că toate lucrurile pe care le aștepți să treacă o să treacă, și ele, că în fond totul trece și toată viața se rezumă la un mormânt pe care, dacă ai noroc, o să ți-l mai viziteze cineva o dată pe an. Totul se termină și totul e ca și cum nu ar fi fost, din toate rămâi cu amintirea unui zâmbet, o poză, o bucată de trecut, și cam atât. Pentru că oricum ceea ce ni se dă e doar clipa de față, restul nu contează. Și acel trecut poți oricum să îl falsifici cum vrei tu, e ca un fel de cameră pe care o vopsești o dată verde, o dată portocalie și în final nici nu-ți mai amintești când ai vopsit-o ultima oară, în ce culoare, și ajungi să te întrebi: mai contează?

Toate clipele de fericire și toate celelalte de tristețe, îmi pare rău să îți spun, le-au mai avut alte miliarde de oameni înaintea ta, deodată cu tine sau urmează. Orice progres ai făcut, orice decădere pe care ai avut-o, orice victorie, orice eșec, orice perioadă de depresie sau oricare alta, fericită, e egală cu zero.

Suntem atât de mici. Nici nu ne putem da seama cât de mici suntem, cât de neimportanți în marele joc al vieții. Privește-te din spațiu, vezi ceva? Nimic. O sumă de oameni care construiesc și dărâmă, care merg la același job zi de zi, care suferă, care se trezesc dimineață și citesc un ziar, care mănâncă, beau, fac sex, care mor de foame, care plâng, care provoacă un accident, care fac un bine sau un rău, care luptă pentru ceva inexistent. Căci de-acolo, din spațiu, nu se văd toate astea, se vede doar o sumă de oameni care se nasc și apoi mor, care continuă să ducă o existență la nesfârșit. Și totuși, ne dăm atâta importanță... 

Mă întreb când aud oameni care discută despre drepturile gay-lor de a se căsători și zic: "Ei nu au dreptul ăsta!" Și atunci îmi vine să mor un pic. Îmi vine să mor pentru că mă gândesc: "hei, cine ești tu să poți să îi zici ăluia că nu are dreptul să fie fericit? Cine ești? Cine te crezi? Cine te-a făcut așa de încuiat? Oh, dar scrie în Biblie? Mai lasă în pace credința.." Dacă ne comparăm cu alții ne place să ne considerăm niște credincioși, niște atotștiutori și atotputernici.. dacă ar fi să judecăm însă ceea ce facem... hai să vedem! În continuare mă gândesc, de ce ne doare pe noi că ăla e așa și ălălalt așa și.. Chiar nu ai loc? Nu poți să trăiești dacă altuia i se acordă un drept normal? Cu ce te deranjează? Și cât de mic să fii, și cât de încuiat, ca să te doară atâta că și alții sunt fericiți. 

În fine, uitatu în grădina vecinului nu o să îl suport niciodată. Și mai mult acum decât oricând am simțit răutatea unora și a altora, am cunoscut oameni dornici să știe ce faci doar ca să fie ca tine sau să obțină ceea ce ai obținut tu, de parcă toată viața asta ar fi o cursă, o cursă în care la final afli cine a trăit mai bine, cine a câștigat cei mai mulți bani, cine a văzut cele mai multe locuri scumpe sau care și-a luat cele mai luxoase mașini. E oribil, vă zic, și dezgustător. 

Nu sunt eu cea în măsură să critic anumite aspecte. Și eu vreau să am în viața asta un loc al meu, o rulotă cu care să mă plimb prin lume sau cine-știe-ce. Dar ce e mai rău azi e că lumea se definește prin ce are, dar nu prin ce are în cap, ci în portmoneu sau mai știu eu ce. Când aud fraze de genul "Să vezi ce mașină are x" mi se face atâta scârbă. Zici că tot ce îl definește pe x e o cutie pe 4 roți cu nume răsunător și pentru care părinții lui ori au muncit o grămadă, ori au furat o grămadă, în ambele cazuri e trist. Și când mă uit la fete din astea care cred că na, fac o impresie cuiva sau cuiva îi pasă că ele au fost aduse de nu știu ce țărănoi cu nuș ce mașină... ah, cum nu dau doi bani pe așa ceva!

Iarăși, hainele de firmă, în contextul "OMG, fată, e de la Bershka!" - așa un clișeu de căcat, așa sărac cu duhu' să fii, dacă asta e singurul lucru cu care te lauzi în viață... 

Da, v-ați prins, detest capitalismul ăsta de rahat, societatea asta care e la fel, pseudo-libertatea asta pe care se zice că o ai, dar vorba unui profesor de la facultate, "singura libertate pe care o ai e să alegi între detergentul x sau y, între mașina x sau y", în fond, nu suntem liberi, suntem doar niște proști care ne trăim viața și care avem nevoi pe care societatea asta de doi bani ni le impune, care sună ceva de genu: "trebuie să mergi în vacanță în Caraibe, trebuie să ai telefonu x, trebuie să ai mașina ta, să alimentezi de la benzinăria y, să îi cumperi copilului jucăriile z, să plătești facturi și impozite, să îți faci ceva asigurare, că cine știe..." Exemple din astea sunt multe. Ce să vă mai explic despre egalitate, totul se rezumă la ceva ce am citit odată undeva și nu îmi iese din minte: „Legea, în egalitatea sa maiestuoasă, interzice atât celor bogaţi cât şi celor săraci să doarmă sub poduri, să cerşească pe străzi şi să fure pâine.”

Cam așa stau lucrurile în societatea noastră, de detestat sunt multe lucruri, de exemplu dependența asta de telefoane și de facebook și de instagram pe care încă, de la mine pornind, o observ, dar de care încerc să scap, și pe care o observ la prietenii mei. Nici măcar ieșitul la o bere nu mai e ce-a fost, dacă nu îmi sună mie sau lor telefoanele de la atâtea notificări înseamnă că e ceva în neregulă. În schimb, eu de multe ori încerc să îl pun pe silențios, să nu îl mai pun pe masă lângă mine atunci când ieșim în oraș, ca să putem discuta. În schimb, pot da aici un citat dintr-o prietenă bună, care își verifică din 3 în 3 minute telefonul: "Vreau doar să văd dacă mi-a scris cineva." Cine să îți scrie, de ce naiba, nu ești acum cu mine, de ce ai avea nevoie să îți scrie în permanență cineva, de ce nu ieși cu oamenii aceia direct în aer liber, să vorbiți în liniște, de ce toți se închid în case cu un telefon în brațe și au impresia că socializează? De când e "mi-a dat like la poză" un "îi place de mine", de când contează număru ăla de like-uri și te face să te simți altcineva, dacă și așa ești singur și în realitate aproape nimănui nu îi pasă de tine?

Uitați care e treaba, nu sunt ipocrită, știu cât de mult au reușit să intre lucrurile astea în viețile noastre, pot să zic că și taică-meu mai intră și e fascinat de tot ce vede acolo, dar lucrurile au luat-o razna, nu îmi place, din grupu meu de prieteni sunt puțini, mult prea puțini cărora li se rupe de ce se întâmplă într-o anumită rețea de socializare sau alta. 

Cât mă enervează faptul că uneori, nu ai de ales în ceea ce privește statul la laptop/calculator etc. Tot ceea ce se întâmplă în facultă e pe facebook și pe grupuri de google plus și pe mai știu eu ce. Totul e on-line, începând de la cursuri, seminarii, note anunțuri ale profilor și așa. Cred că pe săptămână am petrecut în medie cam 25 de ore pe laptop, asta în cazurile în care stăteam în jur de 3 ore pe zi. Din punctul ăsta de vedere, abia aștept vacanța, încui laptopul undeva, iau o bicicletă, iau niște cărți, mă mut în pădure. Arrivederciiii.

Cu cât înaintează în vârstă oamenii, cu atât sunt mai tare prostiți de societate, începând de la felul în care impune societatea asta să arate, la felul în care să se îmbrace, ce să facă, etc. Văd fete de-a dreptul schiloade care se plâng că nu au tight gap sau cum s-o numi spațiul ăla dintre picioare, văd fete trec prin lucruri terifiante ca să arate cine-știe-cum, și mai aud remarci de genul, "e foarte frumoasă, dar nu e slabă" la adresa unor fete care ar putea apărea pe coperți de reviste, dar na, dacă au fund și niște șolduri și sâni, deja sunt depășite, trebuie să fie scânduri. Nu pot să fiu ipocrită, și eu vreau să fiu mai slabă, dar nu schijă, și eu vreau să arăt mai bine, dar asta pentru sănătatea mea, adică gras nu înseamnă sănătos, să nu o dăm în extreme. Dar porcăria aia cu plus size models... omg. Promovează uneori niște modele supraponderale, bolnave, în niciun caz nu e în regulă. Nu poți să lași niște fete obeze să creadă că e okay să arăți așa, pe motiv că "trebuie să te simți bine în pielea ta", în niciun caz, nu trebuie încurajate că nu trebuie să faci niciun efort, că e bine așa, prin asta iarăși e încurajată societatea asta care promovează mâncarea fast food și sucurile carbogazoase. Nu zic că nu ai voie să mănânci uneori un mcpuișor, extremele nu vor fi bune niciodată. Vedeți voi, însă, e mai ușor să îți iei lucruri de-a gata, decât să îți faci tu ceva. Și de cele mai multe ori mâncatul sănătos e mai scump, asta e iar o prostie, de ce ai mânca o salată cu 14 lei la Saladbox dacă cu banii ăia poți să îți iei o șaormă și un suc?

În fine, sunt foarte multe lucruri greșite. Și sunt foarte tristă uneori, pentru că le conștientizez. Să pricepi ceva din tot ce se întâmplă în jurul tău poate să te ducă la depresii. De la timpul petrecut cu prietenii mei care stau mereu cu telefonul în mână, la excursiile pe care le-am făcut cu oameni de genul: "hai să facem poză aici ca să vadă x că ne distrăm", chit că era o atmosferă de tot rahatu, sau o prietenă cu care m-am tot plimbat vara trecută în diferite orașe din Germania sau din alte țări și nu o interesa de nimic altceva în afară de poze cu ea lângă clădirea x, muzeul z (deși nici măcar nu intra în el), podul y și așa mai departe. Să pleci undeva s-a transformat într-o chestie snoabă - lumea nu mai pleacă să vadă ceva, să cunoască o altă cultură, să rămână cu ceva, ci pleacă pentru a-i arăta vecinului ce bine o duce. E trist, e foarte, foarte trist. 

Dacă aș vrea să compar un pic România cu vestul, vreau să vă vorbesc despre biciclete și cât de frică îmi este acum să o scot pe a mea din casă pe șoselele noastre, și cât de bine și de lejer e să te plimbi cu bicicleta în Germania, de exemplu, că la un moment dat acolo am avut una închiriată.

În timp ce la noi a devenit cool să ai mașină, că deh, românii abia acum descoperă fascinația asta, în vest a devenit cool să faci mișcare, să mergi cu bița, să protejezi mediu. Jur că acolo nu am văzut copchii din ăștia teribiliști pe șosele, pentru că dacă sunt tineri la volan, au mașini mai vechi în general, câștigate din banii lor, iar de rest, toți au acasă o bicicletă, indiferent că vorbim despre studenți, profesori universitari, medici ș.a.m.d. Mi se pare foarte fain respectul acordat pentru cei care sunt pe astfel de piste, și mai ales că infrastructura e foarte mișto. Aici nu ai cu cine să discuți, unii au impresia că e o rușine să te dai cu bicicleta, sau că ești un sărăntoc și nu arăți cine ești, omg! Din nou, repet, nu's ipocrită, nu vreau să dau în extreme, și eu am carnet, Clujul însă m-a împiedicat din a avea nevoie într-un oraș atât de aglomerat de mașină, mai ales când ai abonament moca pe două linii de transport. Îmi place să conduc, la un moment din viața mea vreau să am mașina mea, plătită din banii mei, cu care să mă plimb prin lume, dar pe care să nu o folosesc la fiecare 5 minute atunci când vreau să mă duc la magazinul din colț sau până la nu știu ce chestie unde pot să mă deplasez cu orice altceva. Respectul nostru pentru mediu și lucruri de genul e foarte scăzut, deși lumea ipocrită mănâncă numai "eco". Frustrarea mea e că îmi place mersul pe bicicletă, dar nici la Cluj, nici la Brașov și nicăieri altundeva nu pot să îl practic fără teamă, așa cum am făcut-o o perioadă în Germania.

Aștept o zi în care societatea asta de doi lei o să își dea seama cât de oribilă e, aștept o zi în care oamenii să mai conștientizeze și ei că lucrurile materiale nu aduc mare brânză și că timpul ăsta prețios pe care îl petrec acordând importanță mizeriilor de tip rețele de socializare o să se ducă și atunci o să regrete. De asemenea, vreau să trăiesc ziua aia în care am să mă duc cu bicicleta în Brașov, doar așa, în plimbare, și nu o să fie nevoie să mă trezesc la ora 5 ca să prind un drum mai liber, fără atâția nesimțiți cărora puțin le pasă de cei care vor să conducă și altceva decât o cutie pe 4 roți. Aștept ziua în care o să văd oameni care nu mai arată cu degetul înspre alții dacă sunt diferiți, care fac ceva pentru ei, și nu pentru gura lumii, care o să învețe că din părerile altora nu o să îți plătești nici facturile, nici următoarea vacanță în Deltă (că tot e Delta atât de underrated). În fine, cam atât despre asta, mi-aș dori să nu simt toate astea și să nu văd toate astea, mi-aș dori să fiu o încuiată, să mă spele societatea pe creier așa cum a reușit să facă cu toți oamenii din jurul meu, dar asta e, nu sunt.