20.

19 19 19 o să-mi fie dor de voi, ahhh.. cum au trecut şi urmează 20 şi oarecum urăsc asta. Nu cred că mă simt pregătită să rotunjesc suma.

M-am săturat să gândesc în urmă, să adun, să scad şi să înmulţesc.

Am ajuns până aici. E cald şi e bine. Braşov-Cluj, inima mea face mereu naveta între voi. Pentru că spre deosebire de anul trecut, mi-am găsit şi o a doua casă. Destul de confortabilă, aş putea spune. Mă gândesc că sunt totuşi o norocoasă... că uite, e aşa şi nu-i altminteri.

Am pe cine am, voi vă ştiţi cu toţii, ăştia care sunteţi în jurul meu mereu. Şi de citiţi pe-aici, pace vouă, copii, şi să fim şi peste atâţia ani, câţi fac io acum, că-s mulţi, tot împreună. Tot pe balconul de unde îi zâmbim oraşului, tot pe cetate, tot pe sub tâmpa sau unde-o fi – că mi-o zis odată cineva că „omul face locul”. Şi clujenii mei, de asemenea – din Haşdeu pân’ pe Cetăţuie, voi rupeţi. Cu toţii. Şi-mpreună.

Future’s bright. Îmbrăţişez ceea ce urmează pentru că ştiu că vor fi nişte ani foarte faini. Am nişte ţeluri fixate, nu chiar în stele, şi totuşi va fi de luptat, şi de câştigat, şi de trăit lucruri, şi de mers în continuare la peninsulă, la mare, sunny whoaaaoaoao, poate niţel şi către unguri – spre sziget, aşa, un pic, la festival şi câte şi mai câte şi mai câte, aşa că nu o să-mi treacă anii chiar degeaba. J

În fine, 6 mai-ul meu a fost badass, mai badass decât mi-aş fi putut imagina, deşi încă nu mi-am sărbătorit ziua. Mi-am regăsit în mod întâmplător, în aceeaşi seară, aproape toţi vechii prieteni şi m-am uitat la ei şi ei la mine şi mi-au zis „Ancuţa” şi oarecum suna ciudat pentru că tot cea mai mică sunt, oricât de mare, şi pentru că ei se ocupă cu lucruri serioase şi eu învârt aceleaşi mizerii de adolescent de ani întregi şi atunci îmi dau seama că încă îmi merit diminutivul, mai ales că şi la 20 mă mai sună ai mei să merg în casă, şi la 20 mi-e frică să nu afle că sunt la belvedere îngheţând de frig şi tuşind ca o tbc-istă în farurile unui audi a6, tăcută. Dar şşş eu v-am zis asta pe-aici să nu o mai ziceţi mai departe. Că la 20 trăiesc periculos, e ca un fel de livin la vida loca, dar puţin altfel.

În fine, ajunge cu prostiile. Eu plec de-aici, „ich verlasse jetzt das sinkende schiff”, citat dintr-un mare clasic în viaţă, herr wilk şi rămân.. ca la 20 de ani: fără griji şi fără bani! Până la anu’ :D