Între sfârşit şi început, de anul nou.
Am plecat de-acasă anul trecut, la apus de soare, şi m-am întors tot la apus. E 1 ianuarie 2013.
A trecut şi revelionul ăsta, încă un motiv să petreci, să cheltui banii pe care cu greu îi mai ai, încă un motiv să bei până uiţi de tine - mai ales atunci când chiar ai nevoie s-o faci.
Te trezeşti mahmur şi singur, secătuit de viaţă, antisocial, fără chef de nimic,mai irascibil, mai epuizat şi mai înfricoşat decât cu o seară înainte.
Mergi pe străzile scăldate în lumina soarelui, o lumină caldă - zâmbeşti - nu pentru că ai vrea să o faci, dar pur şi simplu pentru că soarele te obligă, uneori, să te strâmbi.
E frig, e frig de crapă pietrele, zgribău. Nu-ţi pasă. Pur şi simplu, nu-ţi mai pasă. Brusc, nimic nu mai contează: nici faptul că ai degetele roşii, degerate, şi umflate de frig pentru că ţi-a fost mult prea lene să îţi scoţi mănuşile din rucsac, nici faptul că nu îţi mai simţi picioarele, pentru că ştii că ele te vor duce oricum către singurul loc unde ai nevoie să te duci acum: acasă.
Ce cuvânt greu, acasă.. mai ales când frigul face distanţa să pară şi mai mare.. dar îţi păstrezi gândul, ştii că cineva te va aştepta cu un ceai şi îţi va pregăti un pat cald în care să te poţi cuibări până la sfârşitul zilelor.
Brusc, te gândeşti că lucrurile se schimbă, că oamenii vin şi pleacă, suntem toţi nişte trecători prin lume, te gândeşti până când te va mai primi cineva acasă, şi că mai târziu o să rămâi singur, gândurile ăstea sunt tare negre, te strâmbi, de data asta nu e soarele, ţi se face şi mai frică, vrei să îţi ştergi lucrurile urâte din cap şi să îţi continui drumul, gândindu-te la nimic. Grăbeşti pasul, asta dacă nu a reuşit să dea o maşină peste tine în timp ce gândeai, aşa e, sigur ţi-a zis şi ţie cineva: gânditul dăunează.
Eşti epuizat. Şi tu, şi oraşul. În cale vezi doar rămăşiţe din anul trecut. Am petrecut toţi ca nişte porci, gândeşti, ai vrea să strigi la gunoaiele de pe trotuar să plece din calea ta, vezi sticle şi rămăşiţe de artificii şi ai un flashback, poate mai multe. Nu-i a bună, îţi spui, vrei să îţi faci cumva gândurile să tacă dar nu poţi, ele urlă şi plâng în capul tău, se rostogolesc şi vor să iasă la lumină, să fie băgate de seamă, să nu treci aşa de uşor peste ele.
E linişte, parcă tot oraşul s-a retras sub o cochilie imensă. Zici că e duminică, îţi zici din nou, râzi uşor, tot în tine, pe silent, ştii doar că e marţi. Apoi alte gânduri revin. Teme, bagaje, plecare, groază. Tot ce e mai rău. Îţi vine să te-mpuşti în cap.
Oameni sunt puţini, maşini - şi mai puţine. Oricum nu ai chef să vezi nici una, nici alta. Mai ales atunci când vine vorba de oameni. Ştii că în mintea lor se petrec tot atât de multe lucruri ca în mintea ta, şi brusc ţi se face frică, devii iritat şi irascibil şi ştii că nu ai cum să citeşti intenţiile celorlalţi.
Te urci în autobuz, cu acelaşi sentiment de reţinere faţă de orice om, te aşezi singur, într-o zonă unde eşti cât mai singur, ai vrea ca autobuzul să plece naibii odată, te întrebi ce se întâmplă de nu porneşte, dar porneşte într-un final. Ţi-e frică în continuare de oameni, cine ştie, poate tipul ăla ciudat o să îţi fure banii sau poate femeia aia bătrână.. ah opreşte-te, îi spui conştiinţei, dar ştii în continuare că nu poţi opri tumultul de gânduri şi frici care te copleşesc.
Te uiţi pe geam, către unde? Nici tu nu ştii. Priveşti oraşul ăsta de parcă ai face-o pentru prima dată, dar poate e chiar prima dată după atâta timp. Îţi aduci aminte că n-ai venit bine în el şi deja trebuie să pleci. O lacrimă s-ar agăţa, parcă, de colţul unui ochi, dar nu ştie ce să facă. Apoi îţi aminteşti că era bine şi pe cont propriu, de unul singur, nu te întreba nimeni nimic, dar nici nu te aştepta nimeni care să-ţi întindă o cană cu ceai în cele mai grele momente, nici nu o să îţi pregătească un pat cald, căci singurul e cel de-acasă, acolo nu eşti acasă. Sau poate că eşti, ai adăuga.
Drumul cu autobuzul a fost scurt, răsufli uşurat, phew, îţi vine să ţipi, ai scăpat ieftin, fără înghesuială, înghionteală şi oameni cu intenţii necunoscute. Acum trebuie să mergi un pic pe jos, ai de urcat ceva scări, nu contează că e frig, gheaţă, că mâinile-ţi sunt degerate şi picioarele la fel, o să ajungi acasă, unde cineva te va aştepta cu un ceai şi-ţi va pregăti un pat cald, unde ai să poţi dormi până la sfârşitul zilelor..
A trecut şi revelionul ăsta, încă un motiv să petreci, să cheltui banii pe care cu greu îi mai ai, încă un motiv să bei până uiţi de tine - mai ales atunci când chiar ai nevoie s-o faci.
Te trezeşti mahmur şi singur, secătuit de viaţă, antisocial, fără chef de nimic,mai irascibil, mai epuizat şi mai înfricoşat decât cu o seară înainte.
Mergi pe străzile scăldate în lumina soarelui, o lumină caldă - zâmbeşti - nu pentru că ai vrea să o faci, dar pur şi simplu pentru că soarele te obligă, uneori, să te strâmbi.
E frig, e frig de crapă pietrele, zgribău. Nu-ţi pasă. Pur şi simplu, nu-ţi mai pasă. Brusc, nimic nu mai contează: nici faptul că ai degetele roşii, degerate, şi umflate de frig pentru că ţi-a fost mult prea lene să îţi scoţi mănuşile din rucsac, nici faptul că nu îţi mai simţi picioarele, pentru că ştii că ele te vor duce oricum către singurul loc unde ai nevoie să te duci acum: acasă.
Ce cuvânt greu, acasă.. mai ales când frigul face distanţa să pară şi mai mare.. dar îţi păstrezi gândul, ştii că cineva te va aştepta cu un ceai şi îţi va pregăti un pat cald în care să te poţi cuibări până la sfârşitul zilelor.
Brusc, te gândeşti că lucrurile se schimbă, că oamenii vin şi pleacă, suntem toţi nişte trecători prin lume, te gândeşti până când te va mai primi cineva acasă, şi că mai târziu o să rămâi singur, gândurile ăstea sunt tare negre, te strâmbi, de data asta nu e soarele, ţi se face şi mai frică, vrei să îţi ştergi lucrurile urâte din cap şi să îţi continui drumul, gândindu-te la nimic. Grăbeşti pasul, asta dacă nu a reuşit să dea o maşină peste tine în timp ce gândeai, aşa e, sigur ţi-a zis şi ţie cineva: gânditul dăunează.
Eşti epuizat. Şi tu, şi oraşul. În cale vezi doar rămăşiţe din anul trecut. Am petrecut toţi ca nişte porci, gândeşti, ai vrea să strigi la gunoaiele de pe trotuar să plece din calea ta, vezi sticle şi rămăşiţe de artificii şi ai un flashback, poate mai multe. Nu-i a bună, îţi spui, vrei să îţi faci cumva gândurile să tacă dar nu poţi, ele urlă şi plâng în capul tău, se rostogolesc şi vor să iasă la lumină, să fie băgate de seamă, să nu treci aşa de uşor peste ele.
E linişte, parcă tot oraşul s-a retras sub o cochilie imensă. Zici că e duminică, îţi zici din nou, râzi uşor, tot în tine, pe silent, ştii doar că e marţi. Apoi alte gânduri revin. Teme, bagaje, plecare, groază. Tot ce e mai rău. Îţi vine să te-mpuşti în cap.
Oameni sunt puţini, maşini - şi mai puţine. Oricum nu ai chef să vezi nici una, nici alta. Mai ales atunci când vine vorba de oameni. Ştii că în mintea lor se petrec tot atât de multe lucruri ca în mintea ta, şi brusc ţi se face frică, devii iritat şi irascibil şi ştii că nu ai cum să citeşti intenţiile celorlalţi.
Te urci în autobuz, cu acelaşi sentiment de reţinere faţă de orice om, te aşezi singur, într-o zonă unde eşti cât mai singur, ai vrea ca autobuzul să plece naibii odată, te întrebi ce se întâmplă de nu porneşte, dar porneşte într-un final. Ţi-e frică în continuare de oameni, cine ştie, poate tipul ăla ciudat o să îţi fure banii sau poate femeia aia bătrână.. ah opreşte-te, îi spui conştiinţei, dar ştii în continuare că nu poţi opri tumultul de gânduri şi frici care te copleşesc.
Te uiţi pe geam, către unde? Nici tu nu ştii. Priveşti oraşul ăsta de parcă ai face-o pentru prima dată, dar poate e chiar prima dată după atâta timp. Îţi aduci aminte că n-ai venit bine în el şi deja trebuie să pleci. O lacrimă s-ar agăţa, parcă, de colţul unui ochi, dar nu ştie ce să facă. Apoi îţi aminteşti că era bine şi pe cont propriu, de unul singur, nu te întreba nimeni nimic, dar nici nu te aştepta nimeni care să-ţi întindă o cană cu ceai în cele mai grele momente, nici nu o să îţi pregătească un pat cald, căci singurul e cel de-acasă, acolo nu eşti acasă. Sau poate că eşti, ai adăuga.
Drumul cu autobuzul a fost scurt, răsufli uşurat, phew, îţi vine să ţipi, ai scăpat ieftin, fără înghesuială, înghionteală şi oameni cu intenţii necunoscute. Acum trebuie să mergi un pic pe jos, ai de urcat ceva scări, nu contează că e frig, gheaţă, că mâinile-ţi sunt degerate şi picioarele la fel, o să ajungi acasă, unde cineva te va aştepta cu un ceai şi-ţi va pregăti un pat cald, unde ai să poţi dormi până la sfârşitul zilelor..
Comentarii
Trimiteți un comentariu