Într-o noapte de insomnie, zilele trecute.
Sinceritatea vine, de obicei, la cele mai ciudate ore din zi (sau din
noapte).. aşa că am să "trag o linie", un fel de review al anului 2011 - o tradiţie la mine pe blog, de-acum încolo.
Hmmm nu, nu am somn, am dormit ceva timp azi, un
semestru lung şi ciudat, plin de evenimente, m-a obosit, şi iată că am ajuns la
sfârşitul lui, obosită, terminată.
mi-a fost puţin cam greu. Au fost multe momente în
care aş fi vrut să mă trântesc pe jos şi să zic că nu mai pot. I’ve shed a lot
of tears din această cauză. Am plâns,
da, am urlat, cât am putut, m-am descărcat, şi am continuat. Pentru că nimic nu
se face fără muncă. Şi pentru că am ajuns cât mai aproape de rezultat cu
fiecare clipă în care m-am omorât muncind. Dar totul mi-a adus satisfacţie, de
ce să mint, nu? adică mi-am luat cambridge-ul, carnetul de şoferi, am dat două
atestate la germană(la unu din ele mai am oralul în ianuarie, deci nu am scăpat
încă), şi sper că le voi lua pe ambele, sper din tot sufletul. Am mai luat un
premiu la Cangurul lingvist, iar câteva din poeziile mele au fost publicate în
revista Tribuna, din Cluj(whoooa, până unde am ajuns J şi pentru asta mulţumiri domnului Alexandru Jurcan, un om pe care îl admir din tot sufletul şi pe care îl respect la fel de mult.)
Au mai fost şi lucruri care nu au decurs aşa de bine (primul semestru şcolar din clasa a XII - ea, cu tot cu notele la Mathe şi media mea la purtare..) şi în această privnţă o să fac tot posibilul ca anul 2012 să fie mai bun. Dacă stau să mă gândesc, însă, cred că situaţiile s-au echilibrat, adică nu putea merge totul chiar perfect.
Oricum, da, au fost nopţi nedormite. Au fost nervi,
certuri, ţipete. A fost multă muncă, a fost dezamăgire, au fost clipe petrecute
în noapte pe acoperişul blocului, apogeul suferinţei, au fost plimbări lungi,
nocturne, de una singură, până unde m-au ţinut picioarele.
Dar au fost şi evadări de-acasă, a fost Peninsula
târgmureşană, a fost independenţă, a fost maturitate (în sfârşit au înţeles că nu mai am 5 ani.:) ), au fost decizii luate pe
cont propriu, a fost şi mult curaj şi multă nebunie, dar şi
distracţie la greu. Au fost zile pline de râsete şi de soare, de prieteni, de
veselie, de amintiri, atâtea amintiri din anul ăsta.
Au fost clipe când mi s-a făcut dor, dor de cei care
nu mai sunt, dor de cei care sunt ceva mai departe de aici, dor de copilărie,
dor de alte zile ca astea, dor de tot şi de nimic, într-un final. Nu am dus
lipsă de nimic, deşi uneori am simţit că ceva lipseşte din viaţa mea, e un gol
undeva, dar nu a fost cu mine tot timpul. L-am acoperit, uneori, când nu, am
trecut peste, căci aproape peste orice se poate trece, într-un final, căci aşa
e viaţa asta. nu, nu am zis că e uşor, mă tem oricum. Cred că e o frică
continuă de a nu pierde ceea ce am, pe cine am, pentru că mi se pare că mereu
pierdem ceva doar ca, într-un final, să câştigăm ceva în schimb. Uneori se
compensează, dar de foarte multe ori nu stau lucrurile aşa.. aş vrea să nu mai
văd ceea ce pierd, aş vrea să nu înţeleg, să nu pot să realizez, sau să
valorific. Oricum, într-un final, totul e pierdut, atunci când noi înşine ne
vom pierde. Dar ce să zic ce să zic ce naiba să mai zic? Mi-e frică. Şi acum am
lacrimi în ochi, pentru că e ireal totul, că viaţa, deşi complicată, e cu
adevărat frumoasă şi merită trăită (e de ajuns să mă uit la ora asta pe geam şi
să văd cum ninge, cât de minunat e totul, parcă decupat dintr-o poveste, şi
oricât de tristă aş fi, plâng de fericire.)
Oriunde m-aş plimba cu gândul la ora asta am atâtea amintiri, şi juuur,
jur, nimic nu mă ucide pe mine mai mult pe dinăuntru decât clipele ăstea cu
mine însămi, pe care mi le petrec amintindu-mi. Îmi vin în minte incredibil de
multe lucruri, incredibil de multe feţe, şi parcă, ca într-un fel de vis, îmi
vine să îmi întind mâinile spre ei, toţi, şi să îi scot din acea dimensiune,
aducându-i în a mea. De-aş putea!!! De-aş putea!!! Dar e peste puterile mele.
Uneori, mai îmi vine să le dau câte un telefon, şi să le zic: hei, am sunat să
îţi spun că mi-e dor de tine, vroiam doar să văd ce mai faci, şi atât. Nu cred
că s-ar supăra cineva, dar nu am atâta putere în mine ca să îmi omor lipsa de
curaj.
Oricum, dacă citiţi, da, mi-e dor de voi! Mi-e dor şi vroiam doar să ştiţi
că vă doresc tot binele din lume, şi că încă sper la o zi când voi mai avea
ocazia să stau de vorbă cu voi, să vă zic cât însemnaţi pentru mine, căci fără
unii dintre voi, nu aş fi fost un om complet, bine, încă nu sunt. Dar... fără
voi nu aş fi fost nici pe jumate din ceea ce sunt. Şţiţi voi care sunteţi ăia
de vă iubesc, aş inventa gradul „mai special” pentru voi, dar nu se poate.
Oricum, vă salut, iubesc şi respect!
În rest.. vreau iar pe bloc, să mă pierd în noapte, zăpadă, şi lumini, să
mă prefac într-un „scafandru al timpului” şi să mă adâncesc în întunericul ăsta
mult prea extraordinar ca să fie real.
Hai să mai fim un pic 2011! :)
Comentarii
Trimiteți un comentariu